Publicat în

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie

Începutul învăţăturilor reprezintă o profesiune de credinţă:

„Iubitul mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditoriul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu

glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-ntunerec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă.”94

Acest început nu este întâmplător şi nici nu reprezintă un simplu tribut pe care autorul îl plăteşte vremurilor. Ca şi Principele lui Machiavelli, acest tratat reprezintă un manual de guvernare, foarte la modă atunci. Deosebirile faţă de contemporanul italian sunt însemnate, iar acest debut nu face decât să fixeze atmosfera generală în care se vor dezbate problemele de natură politică.

Domnul îl îndeamnă pe viitorul conducător să fie milostiv cu mulţimile:

„Dreptu aceia, iubitul meu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mâna ta, pentru că însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi mântuitorul Iisus Hristos ş-au vărsat sfântul sânge al său. Şi să nu omori pre nimenea făr’ de judecată dreaptă şi făr’ de ispovedanie, ca să nu fii şi tu junghiat fără de milă, ca noatenii şi ca mieii; că sângile omului nu iaste ca sângile vitelor sau altor fieri sau ca al păsărilor, ci iaste într-alt chip, sânge ales şi curăţit cu sfântul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos”95

94 Partea I, cuvântul 1, p. 5 în ed. Minerva, 1984.

95 Partea I, cuvântul 1, p. 8 în ed. Minerva, 1984.

96 Spovedania sau mărturisirea este o măsură a virtuţii de care omul zilelor noastre a uitat. Mărturisirea nu
este pur şi simplu o problemă de dezascundere, în sensul lui Heidegger. Adică, în teologia ortodoxă, cei
care mărturisesc anumite păcate nu vor să scape de ele prin simpla aducere a lor la vizibilitate. Nu
vizualizarea lor este vizată prin mărturisire, dimpotrivă, mărturisirea este cea care aduce cea mai adâncă
acoperire asupra acestor păcate. Dar o acoperire de un tip special, acoperirea fundamentală, aceea
care le face să fie undeva de unde nu se mai pot întoarce.

Lumea modernă confundă ex-primarea păcatelor cu eliminarea lor. Mai cu seamă în Occident se crede că toate problemele psihice pot fi rezolvate prin aşa-zisa lor conştientizare, prin aducerea lor la lumina conştiinţei, deci prin facerea lor vizibile. Dar această formă specială de aducere la lumină nu face decât să acopere şi mai mult păcatul sau problema psihică. Încrederea în eliminarea răului

 

Aici, ca şi în alte pasaje ale lucrării, aşa cum vom vedea, strategia pur politică se împleteşte cu poveţele creştine. Mai întâi, spre deosebire de crezul principelui italian, care cucereşte pentru sine şi cu de la sine putere principatele, supunându-şi voinţa locuitorilor acestora, mulţimile lui Neagoe sunt de la Dumnezeu. Conducătorul este, în buna tradiţie de gândire bizantină, numai un reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta nu înseamnă că domnitorul nu are putere lumească. Dimpotrivă. Vremurile fiind destul de neiertătoare, Neagoe vorbeşte de cazurile în care principele este cumva nevoit să trimită unii oameni la moarte. Pedeapsa capitală nu este exclusă din inventarul domniei, dar niciodată ea nu poate fi făcută fără judecată dreaptă şi fără spovedanie96.

Este ca şi cum condamnatului i s-ar asigura două servicii speciale, înainte de moarte, unul ce ţine de lumea concretă, de aici, altul ce ţine de lumea de dincolo. Întâmplările lumii de aici trebuie să aibă corespondent în lumea cealaltă.

Interesantă este şi justificarea acestei cerinţe, de a proceda la judecarea dreaptă a pricinilor şi la acordarea dreptului la spovedanie condamnaţilor. Exprimările lui Neagoe sunt destul de eliptice, de aceea trebuie să facem un oarecare efort de interpretare. Nu trebuie să uităm nici o altă dificultate ce apare în legătură cu interpretarea unor astfel de texte. Este vorba despre caracterul lor sapienţial. Înţelepciunea creştină a acestor pagini este atât de naturală şi atât de veche şi de bine asimilată, încât nu întotdeauna comentatorul poate să discearnă importanţa unor idei din text. Pentru că înţelepciunea veche are două dimensiuni, de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Este vorba despre absorţia acestei filosofii vechi în ceea ce s-ar putea numi fondul bunului simţ. Pentru că au devenit categorii ale bunului simţ, ideile exprimate în acest tip de cărţi sunt mai puţin evidente. În al doilea rând, îndepărtarea filosofiei politice actuale de rădăcinile sale creştine (deci şi de bunul simţ de care am vorbit), face ca rezonanţa lor în mintea şi inima comentatorului să fie mult mai mică. Cu alte cuvinte, capacitatea unor astfel de texte de a mai stârni interesul oamenilor (între ei, şi a comentatorilor specializaţi) este din ce în ce mai mică, pe măsură ce filosofia politică a vremurilor noastre capătă accente pur machiavelice. Machiavelismul îl înţelegem aici ca pe o etichetă ce descrie destul de exact îndepărtarea umanităţii de modalităţile esenţiale de conducere politică, bazate pe o morală religioasă temeinică, pe frica de Dumnezeu sau, în general, pe frica de zei. Se

prin conştientizare decurge din prea marea noastră credinţă în forţa conştiinţei. Dimpotrivă, mărturisirea, care este o formă nu neapărat conştientă de aducere la lumină a răului, reprezintă o modalitate mult mai benefică de scăpare de acel păcat. Relele conştientizate sunt adesea acutizate şi potenţate, nu diminuate. Doar mărturisirea are în sine capacitatea de a echilibra fiinţa omului, capacitatea de a face pace în om, de a­l împăca inclusiv cu acele păcate. Căci păcatele, aşa cum se spune, trebuie asumate. Asumate în sens de mărturisire, nu asumate în sens de recunoscute şi (cumva) acceptate odată cu această recunoaştere. Asumarea aşa este înţeleasă în ziua de azi, ca o recunoaştere, ba chiar ca o lăudăroşenie cu acele păcate, în genul unui copil care e mândru de poznele lui. Adevărata asumare e aceea gravă, în care intră şi fuga de păcat, şi mărturisirea lui, şi lupta împotriva lui şi conştientizarea lui şi promisiunea proprie că nu se va mai repeta. O educaţie permanentă a propriei fiinţe. Mărturisirea este forma supremă de autoeducaţie a omului. Ea conţine efortul cel mai mare al fiinţei umane de a se elibera nu de păcatul concret cutare, ci de maniera de a cădea în păcate. Mărturisirea fuge de ideea de păcat, nu de un anume păcat concret. Spovedania sau mărturisirea nu are nici o forţă terapeutică fără ajutor divin: „Simpla mărturisire a păcatelor îl uşurează, cu siguranţă, pe cel bolnav, dar păcatele, exteriorizate şi obiectivizate astfel, continuă totuşi să aibă o anumită forţă şi numai dezlegarea sacramentală, care prin milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu le nimiceşte cu totul, poate să le taie orice putere asupra omului (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, 2001, p. 269).

poate spune că politica modernă este la tot pasul contrazisă de sensurile acestei lucrări a spiritualităţii ortodoxe.

De ce spune Neagoe că domnul care omoară fără judecată şi fără spovedanie se expune el însuşi unui astfel de tratament? Trecem peste „amănuntul” că astăzi nimeni nu mai are în vedere astfel de necesităţi. Judecata modernă nu este o judecată a omului ca întreg, nu este o judecată morală, ci una strict a unei fapte. Un criminal este judecat pentru crime şi nu pentru atitudinea lui antiumană. Spovedania s-a păstrat pe alocuri, dar destul de puţin şi nu mai are forţa imperativă de altădată. Problema principală care se pune este: e normal ca un principe să se teamă de faptele sale nelegiuite, atâta vreme cât puterea lumească îi aparţine? Se va teme el de răzbunarea oamenilor, sau este vorba despre altceva? Adică, se teme el că, abătut de la putere, va suporta un tratament similar, care nu e conform normelor creştine? După părerea noastră, temerile domnului nu vizează în principal aceste aspecte. El se teme nu de oameni şi de răzbunarea acestora, ci de Dumnezeu. Există o justiţie divină mai puternică decât judecata umană, iar de aceasta dintâi domnul se teme cu adevărat, înainte de a se teme de puterea oamenilor. Căci şi cazul în care el ar cădea pradă răzbunării oamenilor şi ar fi omorât fără îndeplinirea exigenţelor justiţiei divine, ar fi tot un caz de părăsire a sa de către Dumnezeu. Prin mânia oamenilor se va exprima în acest caz mânia lui Dumnezeu. În fine, celălalt argument pentru a nu da morţii oameni nejudecaţi şi nespovediţi ţine de natura divină a omului. Omul nu este o vieţuitoare oarecare, ci este „în alt chip”, adică în chip divin. Omul este vieţuitoare divină pentru că Iisus Hristos s-a sacrificat în numele acestuia.

Puterea politică pământeană este cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Conducătorii politici ai lumii sunt simpli slujitori ai acestuia pe pământ, căci adevărata putere este la El. Ce anume face ca un conducător pământean să merite conducerea şi să fie în graţiile Domului? Revenim aici la tema binelui şi a răului, de care ne-am ocupat şi în cazul lui Machiavelli, numai că de această dată vom vedea că nu problematica răului este în prim-planul concepţiei politice a autorului, ci cea a binelui:

„Vezi, iubitul mieu, pre împăratul cel mare, care ne-au iubit şi ne-au făcut şi pre noi împăraţi pre pământu (aceasta înseamnă că împărăţia lumească este o copie palidă a celei celeşti, iar conducătorii de aici trebuie să caute să fie după chipul şi asemănarea celui divin, altfel iubirea tatălui nu e posibilă, iar împărăţia pământeană nu mai este dată celui de pe pământ), ca şi pre sine, şi-i iaste voia să fim şi în cer; şi dacă vom vrea noi, vom fi, numai să facem bine (s. n. C. P.) şi vom fi împăraţi şi vom împărăţi în veci. Însă împărăţiile şi domniile ceste după pământu sântu în mâna şi voia lui Dumnezeu, şi în nevoinţile noastre cele bune se-au dat.”97

Partea I, cuvântul 1, p. 9 în ediţia Minerva, 1984.

 

Aerul de smerenie ce se ridică din aceste fraze poate părea ciudat pentru un conducător lumesc, mai ales dacă ne raportăm, aşa cum am amintit deja, la epoca evului de mijloc, când a fost scrisă această carte şi care era departe de a fi o epocă pacifică. Cu atât mai mult poate intriga tonul, parfumul bisericesc al acestei scrieri. În acest punct este nevoie să facem din nou un popas şi să ne gândim la diferenţa dintre modalităţile de abordare a politicului în lumea modernă şi în epoca voievodală românească, ţinând cont în acelaşi timp de contextul strict istoric al ambelor perioade. Omul zilelor noastre îşi imaginează că soluţiile la criza acută în care se zbate lumea politică sunt de aceeaşi natură cu manifestările acestei crize. Concret, la o accentuare a mijloacelor violente şi brutale din lumea politică se contrapun mijloace din ce în ce mai brutale şi mai violente. Teoreticienii sunt de acord că filosofia politică a vremurilor noastre este una cinică. Rezolvarea, din punctul lor de vedere, se rezumă la o rafinare şi mai mare a cinismului vieţii politice. Această rafinare a cinismului vieţii politice am întâlnit-o deja la Machiavelli, unde, aşa cum ne amintim, la răutăţile şi malversaţiunile populare, principele trebuia să răspundă cu o sporire a răutăţilor şi a malversaţiunilor, pentru a câştiga în lupta cu masele. O spirală a răului, implacabilă, este în felul acesta trasată în planul istoriei politice, iar această spirală este chiar destinul politic al omului de azi. La Neagoe Basarab întâlnim perspectiva opusă. La răul lumii se contrapune binele omului politic, inspirat de binele universal ce are temeiul în Dumnezeu. La răutăţile lumii, conducătorul răspunde cu binele creştin, după exemplul Mântuitorului. Nu trebuie să uităm că această punere în scenă a binelui se petrece într-o epocă extrem de frământată, în care în nici un caz oamenii nu erau angelici. Cu atât mai mult trebuie să ne dea de gândit concepţia din Învăţături. Dacă vom compara epoca noastră cu epoca medievală, e foarte posibil să descoperim că atunci manifestările răului erau şi mai violente ca în zilele noastre. Cu atât mai ciudată este concepţia noastră asupra soluţiilor la criza lumii. Căci justificarea pe care o aducem noi, cei de azi, la faptele noastre rele (care este şi

 

justificarea lui Machiavelli) este că lumea e din ce în ce mai rea, iar la rău nu ne putem opune decât prin rău. Legea talionului, în variantă modernă, iată legea care conduce azi lumea politică. Din păcate, se dovedeşte că această justificare nu este adevărată. Lumea lui Neagoe era mai tulburată politic, şi totuşi, recomandările lui mergeau în direcţia binelui. Busola omenirii trebuie ţinută în direcţia binelui, indiferent de răul din jur. Raportul între bine şi rău este la Neagoe răsturnat faţă de Machiavelli. În timp ce la acesta din urmă răul lumii cheamă răul acţiunii politice, la infinit, la Neagoe, răul lumii este curmat prin soluţia salvatoare a binelui, iar cercul vicios al răului este astfel oprit. Ideea este că răul nu poate fi oprit prin rău, ci numai prin bine. Altfel spus, o valoare negativă nu poate fi eliminată decât printr-una pozitivă.

Împărăţia lumească nu merită mai multă atenţie decât împărăţia cerească. „Schimbul” de împărăţii.

Toată filosofia politică a lui Neagoe se sprijină pe ideea supremaţiei împărăţiei divine, a „cetăţii lui Dumnezeu”. De aceea, deşi conducători pe acest pământ, domnii sunt mai degrabă atenţi la împărăţia din ceruri. Comparaţia dintre ce e pe pământ şi ce e în cer este net în favoarea acestuia din urmă. Prin urmare, ca orice muritor de rând, domnul este atent la propria mântuire. În mare, mântuirea sa urmează căile fireşti ale mântuirii oricărui creştin. Deosebirea este că, pe lângă propria grijă, conducătorul are şi grija supuşilor săi. Domnitorul este obligat să vegheze la respectarea legii divine în popor, căci el a primit funcţia politică de la Dumnezeu, iar odată cu ea a primit şi responsabilitatea salvării, mântuirii norodului. Principele lui Machiavelli nu avea, din acest punct de vedere, nici o îndatorire. Preocupările lui nu vizau problema mântuirii.

Michel Senellart accentuează acest caracter al gândirii machiaveliene, indiferent la problema mântuirii şi atent numai la ideea de succes (politic): odată cu Machiavelli, asistăm la „o redefinire a regulilor guvernării în funcţie de criterii legate de succes, disociate deci de perspectiva mântuirii”98. Această disociere din cadrul gândirii italianului înseamnă scoaterea problemei teologice din planul speculaţiei politice. Teologia politică dispare. Iată însă că ea rezistă în aria răsăriteană de gândire, acolo unde influenţa Renaşterii este încă discretă.

Secretarul florentin înlocuia închinarea la Dumnezeu a poporului cu închinarea la propria persoană (Machiavelli proiectează atât de multe elemente eshatologice în principele său, care urma să vină şi să „salveze” Italia, încât acesta devine un fel de Mesia cu dimensiune strict politică). În cazul lui Neagoe, conducătorul nu ia asupra sa meritele guvernării, în schimb îşi asumă toate sarcinile pe care le-a primit ca păstor al turmei de credincioşi. Împărăţiile lumeşti sunt trecătoare, numai cea divină este veşnică:

„Iar, deşi ai tu, nu te lăuda, că de la Dumnezeu le-ai luat, ca să dai schiptrul şi steagul împărăţiei şi domniei tale cu multă mulţumire, cum şi împăraţii cei mai denainte vreme ş-au dat împărăţiile în mâna lui Dumnezeu tatăl, cu multă îndrăznire şi cu multă cinste şi cu mare îndreptare. Şi cu împărăţiile lumii aceştii trecătoare au dobândit împărăţiia cea netrecătoare a ceriului şi au luat cununa bunătăţilor din mâinile lui Dumnezeu. Şi să nu ţi să înalţă inima, nici să te trufeşti de limbile şi de năroadele cele multe, că de la Dumnezeu fu dată putere voao şi biruinţă de la Cel-de-sus.”[1]

Binele faptelor conducătorului nu presupune că lumea e bună. Binele e răspunsul nostru la răul lumii. Deci, binele nu vine din lume, ci din oameni, în cazul în care aceştia sunt îndumnezeiţi.

Faptul că la răul lumii se răspunde cu bine nu înseamnă nicidecum că Neagoe ar crede că lumea e bună. Ca şi Machiavelli, el e conştient de nedreptăţile şi răutăţile lumii:

„Iară lumea aceasta cu adevărat iaste rea şi înşălătoare şi pizmătariţă şi urâtoare”[2], spune el.

Puterea lumească, oricât de mare, nu valorează nimic, dacă cel ce o are calcă în picioare poruncile divine:

„Drept aceia, ia aminte cu înţelegere şi cu socoteală şi vezi că de vei călca legea, şi poruncile lui Dumnezeu nu le vei umplea, deacii măcar de-ai birui toată lumea şi de ţi s-ar pleca toţi împăraţii lumii aceştia ţie, şi de s-ar scula cu toată puterea lor să-ţi fie ţie într-ajutor, nici de un folos nu-ţi va fi, nici îţi va putea ajuta cineva”.[3]

Puterea lumească nu e respinsă, aşa cum se colportează îndeobşte pe seama lui Neagoe (aceasta este acuzaţia care se aduce, în subtext, acestui tip de scriere politico-teologală, faptul că nu ar fi suficient de „explicită” în ce priveşte procedeele pur lumeştide administrare a puterii politice, aşa cum e cazul lui Machiavelli), ea însă nu este un scop în sine, ci este ocazia ce i se dă conducătorului de a aplica legea divină, de a se apropia de modelul conducerii divine a lumii. Neagoe e mai aproape, din acest punct de vedere, de sfântul Toma d’Aquino decât de Machiavelli, deşi unii comentatori români, reputaţi specialişti ai operei lui Neagoe, au văzut adesea puncte comune între secretarul Florenţei şi domnul Ţării Româneşti. Edgar Papu, cunoscutul comparatist român, susţine apropierile dintre Neagoe Basarab şi Guicciardini, dar mai ales dintre primul şi literatura iezuită a disimulării psihologice, reprezentată de Baltasar Graciân, cunoscut autor baroc, în opera căruia tema centrală este aceea a aşa-numitului hombre secreto[4] Din punctul nostru de vedere, afirmaţiile lui Edgar Papu privind apropierile dintre spiritul Învăţăturilor şi spiritul de disimulare, de ascundere, de prudenţă iscoditoare a iezuitului Baltasar Graciân (exprimate prin tema lui hombre secreto) nu se pot susţine.[5]

Primirea soliilor şi războaiele reprezintă probleme pe larg discutate în cadrul Învăţăturilor. Capitolul dedicat acestora este unul în care amănuntele legate de viaţa strict politică şi diplomatică sunt abundente. Prima observaţie ce trebuie făcută este că Neagoe vorbeşte despre două mari categorii de solii şi, respectiv, de soli. Unii soli vin cu dragoste, cu prietenie, în timp ce alţii vin pentru vrajbă şi pentru lucruri rele, după cum le este porunca de la domnii lor. Pe scurt, unii vin cu intenţii bune, alţii vin cu intenţii rele.

Sfatul cu boierii în care trebuie să se formuleze un răspuns la solie trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de înţelegere reciprocă. Domnul este îndemnat să le acorde slugilor toată încrederea şi să nu cadă rob păcatului orgoliului:

„Să nu-ţi fie ruşine sau să te ţii mare, cugetând sau zicând în inima ta: ‘Eu, fiind domn, cum poate fi e întreb toţi boiarii mei de sfat, şi ei sunt slugi mie?’ Că şi ei robi lui Hristos sunt, şi dar de vor fi unii dentr-înşii îngăduind lui Dumnezeu mai bine decât tine?

O, fătul mieu şi voi, fraţilor, cât iaste de bine să mângâiaţi pre boiari şi pre slugile voastre în toată vremea şi să vă sfătuiţi cu dânşii în tot ceasul şi să luaţi sfat şi de la cei mari şi de la cei al doilea şi de la cei mai de jos, că aşa să cade”.[6]

Tema războiului nu putea fi ocolită în cadrul Învăţăturilor. Este însă evident, din parcurgerea sfaturilor privitoare la război, că Neagoe nu miza foarte mult pe această modalitate de afirmare a ţării sale. Se poate spune că majoritatea poveţelor se referă la mijloacele de evitare a conflictului armat. Războiul trebuie respins, căci aduce numai nenorociri – mai ales pentru o ţară cu un potenţial militar redus, cum era Ţara Românească. Se recomandă tânărului domn să apeleze la mijloace diplomatice pentru a asigura pacea, până la plata unor tributuri, a unor mari sume de bani:

„Iar de vor fi păgânii aceia cu oşti mai multe şi cu putere mai mare decât voi, iar voi întâi să vă plecaţi lor cu cuvinte bune şi blânde (…) iar de nu vor vrea să să împace cu voi cu acele cuvinte bune, pentru necredinţa lor, voi să le daţi şi bani cât veţi putea. Iar să nu iubiţi răzmiriţile şi războaiele, nici să vă ducă mintea să vă bateţi cu dânşii.”[7]

Dacă războiul este inevitabil, se recomandă credinţa în Dumnezeu şi în forţele proprii, curajul, bărbăţia. Teama nu are ce căuta pe câmpul de luptă:

„Iar mai vârtos să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi fie tocmirea şi orânduiala ta de la dânsul. Pentr-aceia să-ţi rădici gândul şi mintea la cer, să-ţi pogoare şi să-ţi fie Dumnezeu într-ajutor. Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică; iar căci vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşăzi, nici să te îndoieşti. Că omul viteazu şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi (…)”[8]

Conducătorul trebuie să asculte sfatul bătrânilor în primul rând, şi nu pe cel al tinerilor. De altfel, specia literară din care face parte lucrarea de care vorbim (literatura aşa-zisă parenetică) poate fi încadrată, metaforic, în această categorie a „sfatului bătrânilor”, a acelor oameni care, acumulând o experienţă de viaţă, sunt capabili să-i înveţe şi pe ceilalţi cum să reacţioneze în cazul unor situaţii-limită.

„Pentru aceia, fătul mieu, tot cela ce va asculta de sfatul tinerilor şi al copiilor, acela niciodată nu să va bucura; iar cela ce va asculta de sfatul bătrânilor celor înţelepţi, acela nu să va căi.”[9]


Chintesenţa actului de guvernare – iubirea faţă de popor, după modelul lui Hristos

Avem un adevărat poem în proză al iubirii de popor, care exprimă, de o manieră neconvenţională, cu o efuziune sufletească uriaşă, chintesenţa actului de guvernare:

„Boiarii tăi şi sfetnicii tăi cei buni foarte să-i cinsteşti şi să-i măreşti, căpitanii, cu toată bucuriia să-i veseleşti, şi pre toţi voinicii carei să vor nevoi să îngăduiască lui Dumnezeu cu credinţă şi cu dreptate, tu-i dăruiaşte şi numaidecât îi rădică şi-i boereşte, ca să-ţi slujească domniei tale cu credinţă bună şi cu frica lui Dumnezeu, ca nişte creştini drepţi şi adevăraţi. Şi să asculţi la judecată de sfetnicii cei buni şi de mărturiile cele adevărate şi credincioase. Şi să iubeşti pre toţi tinerii ca pre ai tăi, şi cu cuvântul să-i înveţi şi să-i îndulceşti! Aşijderea să-i iubeşti pre cei bătrâni şi pre cei tineri, pre cei mari şi pre cei mici, pentru dragostea lui Hristos. Iar pre fămăele cele bătrâne, pre toate să le aibi ca pre nişte mumânii, în locul mă-tei, şi toate fetele şi copilele şi văduvele cele tinere şi sărace să le aibi ca pre nişte surori, pentru Iisus Hristos Dumnezeu, şi să le dai milă din mâinile tale, să să hrănească şi să-şi îmbrace goliciunea trupurilor sărăciei lor. Şi pre oamenii cei răi şi greşiţi cruţează-i şi fii îndurătoriu spre dânşii, ca şi pre tine să te cruţe Dumnezeu şi să-i fie milă de tine.”108

Acesta este, aşa cum spuneam, un adevărat poem al iubirii conducătorului pentru popor, în numele lui Iisus Hristos. Este vorba despre o coborâre a conducătorului în popor. Se observă, pe de altă parte, că unul dintre termenii cel mai des întâlniţi în ce priveşte atitudinea conducătorului faţă de supuşi este cuvântul „a ridica”. Domnul trebuie să-i ridice în boierie pe cei care îl slujesc cu credinţă. Ridicarea este starea normală a guvernării unei ţări. De asemenea, domnul trebuie să ajute pe cei sărmani, văduve, oameni bătrâni, chiar până acolo încât să le dea de pomană, căci aceştia sunt neajutoraţi. Aceste două aspecte formează ceea ce am putea denumi starea dinamică a ţării lui Neagoe. Această stare dinamică a guvernării cunoaşte două direcţii: pe de o parte, domnul încearcă să-i ridice pe cei credincioşi (administraţia corectă), dar şi pe cei nevolnici, din condiţia de umilinţă materială în care se află (săraci, văduve etc.), iar pe de altă parte, el însuşi, în calitate de conducător, coboară în mijlocul celor mulţi, pentru a le alina suferinţa. Urcarea slujbaşilor credincioşi, urmată de coborârea domnului înmijlocul mulţimii, formează starea de echilibru dinamic a vieţii politice româneşti. Această dinamică nu face decât să apropie cele două straturi fundamentale ale oricărei societăţi, anume elita şi masa. Este cazul invers Principelui lui Machiavelli, unde elita se vrea cât mai departe de masă, pentru a acţiona cât mai eficient (adică mai îndepărtat, mai fără scrupule, mai neimplicat din punct de vedere sufletesc) asupra acesteia. Este vorba, în cele din urmă, de două modele politice diferite, cărora le corespund două elite diferite, cu impulsuri diferite în ce priveşte relaţia cu mulţimea. Machiavelli nu vorbeşte niciodată cu căldura lui Neagoe despre supuşi, nu vorbeşte despre mila faţă de aceştia, nici despre iertarea celor care greşesc. Dimpotrivă. În timp ce la Neagoe elita se apropie de popor, la Machiavelli ştiinţa politică este aceea care îndepărtează cele două planuri ale societăţii.

Această apropiere a elitei de popor şi a poporului de elită (prin ridicarea în funcţii şi onoruri a celor mai destoinici dintre slujitori) nu trebuie înţeleasă ca o absenţă a autorităţii conducătorilor, ca o stare politică amorfă, nediferenţiată. Acest lucru ne este sugerat de cuvintele aspre ale scriitorului la adresa celor care se revoltă împotriva autorităţii domnului:

„Pentr-aceia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici ţăran, nici nimeni să-şi rădice firea şi gândul, cu meşteşug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul şi spre domnul şi stăpânul lor.”[10]

Motivul este că domniile sunt autorizate de Dumnezeu, iar revolta împotriva lor înseamnă, indirect, o revoltă împotriva voinţei divine. Legitimitatea divină a domniilor din veac asigură supunerea oamenilor faţă de conducătorul lor.

Ideea autorităţii divine a conducătorului presupune ideea responsabilităţii totale a acestuia faţă de treburile domniei. Pentru ca domnia să meargă bine, el trebuie să fie gata să judece limpede şi să pedepsească cu asprime pe cei care periclitează armonia vieţii politice. Ideea creştină a iertării se aplică, dar dacă slujitorii sunt irecuperabili, pedeapsa trebuie să cadă fără ocoliş:

„Aşa, fătul mieu, slugile tale care-ţi vor greşi, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici îl băga în foc, ci-i iartă greşala, măcar de ţi-ar fi şi greşit, şi-l învaţă. Cândai doar s-ar întoarce, să fie ca alte slugi, care-ţi vor sluji cu dreptate. Iar de nu să va întoarce, eşti volnic să-l tai, ca şi pre acel pom sterpu.”[11]


Aşadar, când slujitorii nu vor să revină pe calea dreaptă a ascultării de domn, acesta e îndreptăţit să scape comunitatea de apăsarea faptelor lor rele. Dar numai după ce li s-a dat posibilitatea să se îndrepte, ba chiar au fost învăţaţi cum anume să procedeze. Când toate căile de aducere a lor la normalitate au fost epuizate, abia atunci domnul este îndemnat să-i „piardă” (adică să-i omoare).

Selecţia elitei trebuie să urmeze meritele, nu alte criterii

Neagoe dovedeşte o gândire extrem de modernă atunci când se referă la modul de alcătuire a elitei ţării. Se ştie că pentru epoca respectivă, domnul avea un rol determinant în alegerea boierilor, în înălţarea lor sau, dimpotrivă, în degradarea lor. Criteriul selecţiei elitei trebuie să corespundă meritelor celor vizaţi. Alte criterii, cum ar fi rudenia, nu sunt agreate de domnul muntean. „Când veţi vrea să puneţi boiari, nu să cade să căutaţi căci vă vor fi rudenii, pentru aceia să-i puneţi, că aceia iaste făţărnicie.”111

Dacă ne referim la viaţa politică actuală a ţării, vom constata cu stupoare că majoritatea numirilor în funcţiile cheie ale administraţiei nu corespund criteriului enunţat de Neagoe în trecut. Modernitatea acestuia, în plan ideatic, încă nu a fost atinsă de realitatea românească nici azi, când credem că suntem mai „moderni” ca niciodată. Din păcate, la un examen atent, constatăm că viaţa politică a ţării intră din ce în ce mai mult sub zodia pre-politicului, căci se vorbeşte astăzi din ce în ce mai mult despre baroni locali, care au adevărate fiefuri în întreaga ţară şi care nu sunt decât insule de eliminare a autorităţii politice a statului şi de înlocuire a acesteia cu voinţa discreţionară a stăpânilor locului. Aceşti baroni nu sunt selectaţi după nici un criteriu modern. La rândul lor, ei nu operează cu criterii moderne în selectarea elitei locale, ci cu criterii revolute, ce ţin de rudenie, avere sau pur şi simplu de bunul plac. Pare o enormitate să spui că Neagoe e un autor mai modern decât timpurile noastre, dar, iată, lucrurile stau într-adevăr aşa. Perspectiva asupra timpului trecut, respectiv prezent, ni se răstoarnă. Constatăm că trecutul poate fi mai apropiat de idealul prezentului decât prezentul însuşi. Legile de evoluţie ale societăţilor nu ţin cont în primul rând de dimensiunea temporală, ci de cea morală. Astfel, o societate a trecutului poate fi mai modernă decât una a prezentului, în măsura în care, din perspectiva legilor morale cerute de prezent, este mai aproape de acel ideal de care nu încetăm a vorbi şi noi, fără să fim capabili a-l atinge. Înţelegem acum că paseismul (iubirea pentru trecut), de care a fost acuzată o bună parte a elitei intelectuale româneşti, este o atitudine perfect justificată. Mai mult, paseismul poate fi o atitudine modernistă în mai mare măsură decât modernismul însuşi.

 

[1] Învăţăturile, ed. cit., p. 11.

[2] Partea I, Pildă a aceluiaşi Varlaam. Pentru privighetoare (p. 100, în ed. Minerva, 1984).

[3] Învăţăturile, p. 21 în ed. Minerva, 1984.

[4] Din clasicii noştri, Ed. Eminescu, 1977, p. 24.

[5] Pentru clarificări în legătură cu ceea ce noi vom numi politica nedisimulării, v. Addenda, unde am inserat un studiu special dedicat acestui atribut al politicii lui Neagoe Basarab.

[6] Învăţăturile, p. 163-164.

Ibid., p. 176.

Ibid., p. 179.

Ibid., p. 43.

[10] Învăţăturile, p. 76 în ed. cit.

[11] Op. cit., p. 150.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *