O poziţie importantă în rândul instituţiilor care asigură ordinea de drept în România o ocupă Curtea Constituţională, creată după modelul Consiliului Constituţional francez, dar prezentând numeroase elemente de specificitate şi originalitate[1]. Existenţa acestei instituţii se cere a fi subliniată în mod deosebit deoarece, în perioada antebelică, în România controlul de constituţionalitate se efectua de justiţie, respectiv de Curtea de Casaţie şi Justiţie reunită în Secţiuni Unite.
În legătură cu înfiinţarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în anii 1990-1991, în Adunarea Constituantă s-au purtat vii discuţii, fiind exprimate puncte de vedere pozitive, care au susţinut consacrarea noii instituţii, dar şi puncte de vedere critice.
Susţinând necesitatea înfiinţării noului organism, profesorul Ion Deleanu, membru al Comisiei pentru redactarea proiectului de Constituţie, a relevat, în şedinţa din 14 mai 1991, că „Prin modul de desemnare a membrilor Consiliului Constituţional, se asigură nu numai profesionalismul acestui organ, dar şi, mai ales, neutralitatea lui. El este alcătuit din reprezentanţi ai celor două Camere ale Parlamentului şi din reprezentanţi desemnaţi de şeful ramurii executive a organelor statului.
Nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv jurisdicţional şi aflându-se situat între puteri, el poate exercita şi alte prerogative, cum de altfel s-a şi preconizat: veghează la respectarea procedurii pentru alegerea preşedintelui României şi confirmă definitiv rezultatele sufragiului, hotărăşte asupra contestaţiilor având ca obiect neconstituţionalitatea unui partid politic şi aşa mai departe”[2].
Prevederilor de bază înscrise în Titlul V din Constituţia României li s-au adus importante precizări prin Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în legătură cu profilul şi natura acestei instituţii. Astfel, Curtea Constituţională este, potrivit legii sale de organizare, unica autoritate de jurisdicţie constituţională existentă în România, ea fiind independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor înscrise în legea sa organică. În lege se mai precizează că „Scopul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei”. Acelaşi act normativ mai stipulează că nici o autoritate publică nu poate contesta competenţa Curţii Contituţionale, Curtea fiind singura în drept să hotărască asupra competenţei sale.
Este de observat că de regulă Curtea Constituţională poate fi sesizată, înainte de promulgarea legilor, de către o serie de factori de răspundere printre care Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, preşedinţii Curţii Supreme de Justiţie etc. În ce priveşte regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, condiţia verificării prealabile a constituţionalităţii legilor nu mai apare sesizarea în legătură cu eventuale prevederi neconstituţionale, urmând a se face numai după ce aceste regulamente vor fi fost votate.
În ceea ce priveşte cetăţenii, aceştia nu au dreptul să sesizeze Curtea Constituţională înainte de promulgarea unei legi ci, cel mult, să atenţioneze un număr de 50 de deputaţi sau 25 de senatori, pentru ca aceştia să ia iniţiativa sesizării Curţii Constituţionale. Cetăţenii pot, în schimb, să ridice excepţia de neconstituţionalitate în cadrul unor procese pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti, dar numai dacă au un interes direct în soluţionarea cauzelor respective.
O serie de atribuţii ale Curţii Constituţionale sunt de domeniul avizării sau supravegherii respectării unor proceduri. Cu numeroase implicaţii politice este, de pildă, atribuţia prevăzută la art. 146 lit.k) din Constituţie, care consacră dreptul Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
În ce priveşte soluţionarea sesizării de constituţionalitate, care constituie – poate – funcţia cea mai importantă a Curţii Constituţionale, considerăm necesar să precizăm că în conformitate cu prevederile art.145 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
În legătură cu prevederile art.145 alin.2 din Constituţie (în vechea redactare, textul fiind înlocuit în prezent cu art. 147(1)), s-au ridicat interesante probleme de interpretare cu privire la Decizia nr.1 din 17 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate. Această decizie – care a suscitat vii comentarii – a fost adoptată cu şase voturi, trei judecători semnând o opinie separată (I), iar doi dintre aceştia o a doua opinie separată (II).
Referindu-se la forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, semnatarii opiniei majoritare amintesc că „o parte – deloc neglijabilă – a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii”. Totodată, majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale au opinat că „În cazul în care se atacă o lege prin care s-a aprobat o ordonanţă a Guvernului, şi aceasta a fost declarată neconstituţională, nu se poate susţine că ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de abilitare, ci şi conţinutul legii, adică dispoziţiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanţă, deoarece aceasta a părăsit domeniul de acţiune al Guvernului şi a intrat în regimul procedurii legislative”
Principala problemă care a fost pusă în discuţia Curţii cu prilejul adoptării deciziei menţionate a fost în special aceea dacă Curtea Constituţională poate da nu numai o interpretare obligatorie a legii fundamentale a statului, dar şi să suspende actele normative contrare Constituţiei, substituindu-se organului legislativ, reglementările stabilite de Curtea Constituţională dobândind o valoare directă în procesul legiferării.
Deşi problema a fost deosebit de interesantă şi a suscitat numeroase discuţii, ea şi-a găsit o rezolvare de fond de abia prin modificarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, survenită la 25 iulie 1997. Remarcăm în această privinţă introducerea la art.2 al legii menţionate a unui nou paragraf, având următorul conţinut: „În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.
În decursul existenţei sale, Curtea Constituţională a desfăşurat o remarcabilă activitate, adoptând un număr important de decizii ce au vizat fie problemele aplicării temporare a legilor, exercitarea drepturilor electorale, autonomia parlamentară, echilibrul constituţional în condiţiile separaţiei puterilor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, limitele mandatului reprezentativ, dreptul de organizare în grupuri parlamentare. Totodată, practica Curţii a contribuit la clarificarea unor concepte juridice ca, de pildă, conceptele de „lege organică”, „delegare legislativă”, „avut obştesc”, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, ca şi la cristalizarea unor reguli procedurale ce prefigurează un autentic Cod de procedură constituţională.
Este un fapt cert că, pe parcursul anilor, Curtea Constituţională a României s-a impus ca un important factor al promovării principiilor statului de drept. Inspirată din experienţa franceză şi înscriindu-se întru totul pe linia „modelului european” de control al constituţionalităţii legilor, ea nu poate fi considerată, în nici un caz, însă, ca o simplă „reproducere” a modelului francez. Este suficient să amintim deosebirile care există între cele două sisteme în ceea ce priveşte obligativitatea controlului (în Franţa, necesară întotdeauna pentru legile organice şi regulamentele celor două Camere), termenul (o lună în Franţa, dar în România nespecificat), tratatele considerate neconstituţionale (care nu intră în vigoare pe teritoriul francez), verificarea cazurilor în care a fost încălcată „puterea reglementară” a Guvernului (atributiune specifică numai Franţei), excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţelor (recunoscută şi practicată în România, dar în Franţa aflată numai în stadiul de proiect) etc.
Considerăm ca fiind cât se poate de semnificativ faptul că, în cursul dezbaterilor privind perfecţionarea cadrului constituţional al României, toate forţele politice s-au pronunţat în sensul întăririi rolului Curţii Constituţionale. Aşa cum s-a arătat, prin reforma constituţională din anul 2003 Curtea Constituţională a dobândit noi atribuţii. Definită ca fiind « garantul supremaţiei Constituţiei », ea soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor, iar Parlamentul a pierdut dreptul de a menţine cu o majoritate de două treimi o lege declarată ca neconstituţională.
[1] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pag.27; Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional, Bucureşti, 1998, pag.103; Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1995, pag.177 ; Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
Sistemul constituţional românesc, vol.II, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.351 şi urm.
[2] Monitorul Oficial al României, anul II, nr.18, partea II-a, 16 mai 1991.
