Constituţia României reglementează în în mod expres chiar în art.1 principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat iar consecvenţa în acest principiu rezultă şi din interpretarea corelată a textelor constituţionale relative la reglementarea atribuţiilor ce revin diferitelor autorităţi publice.
Separaţia rigidă a puterilor statului poate conduce la disfuncţionalităţi în activitatea organelor care exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească. Necesitatea colaborării între instituţiile statului ce asigură exerciţiul puterilor precum şi apariţia unor instituţii la graniţa dintre cele trei puteri a condus la remodelarea principiului separaţiei puterilor în stat şi la evoluţia acestuia într-un sistem al echilibrului între puteri, care permite implicări reciproce ale unor instituţii în sfera altora, implicări ce se caracterizează prin colaborare şi control. Cu ocazia revizuirii Constituţiei în anul 2003 s-a consacrat expres[1] principiul separaţiei puterilor în stat dar s-a menţionat şi necesitatea asigurării unui echilibru între acestea, care să asigure funcţionalitatea instituţiilor.
Aşa cum s-a arătat adeseori în literatura de specialitate, principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune izolarea activităţii organelor cărora le este delegată exercitarea celor trei funcţii. Statul este unul singur iar evitarea unei blocări a activităţii acestuia impune colaborarea între puteri. Voi arăta în cele ce urmează influenţele pe care organele ce exercită puterile în stat le au una asupra alteia, păstrând fiecare propria independenţa. Discuţia despre echilibrul puterilor în stat este astăzi de mare actualitate, deoarece în ultima perioadă au fost înregistrate tendinţe clare ale fiecăreia dintre cele trei puteri de a depăşi limitele atribuţiilor stabilite la nivel constituţional şi a efectua imixtiuni în sfera celorlalte. Sper ca aceste tendinţe să fie numai efectul unui moment mai dificil prin care trece societatea românească şi că democraţia românească nu va prezenta caracteristica ca echilibrul puterilor să se transforme într-o luptă neîntreruptă între puteri pentru întâietate. Prezentând sumar specificul şi limitele puterii judecătoreşti şi raporturile acesteia cu celelalte două puteri ale statului voi încerca să arăt şi faptul că incoerenţa legislativă şi în activitatea executivului obligă de cele mai multe ori puterea judecătorească să facă incursiuni spre limitele constituţionale ale atribuţiilor sale, incursiuni care ar putea fi catalogate uneori ca exces de putere.
Secţiunea 1. Puterea judecătorească şi puterea legislativă.
Caracteristic puterii judecătoreşti este că aceasta se pronunţă pe cale de reglementare, edictând reguli generale şi abstracte. Judecătorul realizează o aplicare concretă a legii în scopul soluţionării unui litigiu determinat. Legiuitorul acţionează de o manieră diferită, edictând norme cu caracter general şi abstract care nu sunt menite să reglementeze caazuri particulare ci raporturi şi situaţii viitoare nedeterminate.
Echilibrul dintre cele două puteri se poate sintetiza în aceea că puterea judecătorească nu poate interveni in mod direct asupra puterii legislative iar aceasta din urmă nu poate interveni în activitatea de judecată.
Supunerea judecătorului faţă de lege este un principiu fundamental în funcţionarea puterilor în stat. Judecătorul nu poate împiedica aplicarea legii şi nu o poate modifica chiar dacă concepţiile sale juridice îl conduc către ale soluţii decât cele impuse de legiuitor. În acest sens, art.124 din Constituţie prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi judecătorii se supun numai legii[2].
La prima facia, raportul dintre cele două puteri nu ridică probleme sub aspectul delimitării atribuţiilor acestora. Totuşi ce va face judecătorul dacă va constata că legea nu reglementează o situaţie care s-a invit în practică şi soluţionarea căreia este învestit ori apreciază că legea nu este în acord cu prevederile constituţionale sau cum se cerifică caracteristica activităţii judiciare de a se pronunţa la speţă atunci când Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte în general şi cu caracter obligatioriu pentru toate instanţele modul în care trebuie interpretat un text legal ? Câteva precizări sunt necesare pentru a marca mai bine limitele puterii judecătoreşti în raport cu puterea legislativă, încălcarea acestor limite reprezentând un exces de putere[3] din partea judecătorului:
- În acest sens, art.4 C.civ. prevede că judecătorul nu se poate pronunţa prin dispoziţii generale sau pe cale de reglementare. Au fost însă semnalate cazuri în care chiar legiuitiorul a fost acela care, printr-o lege lacunară, a pus pe judecători în faţa dilemei de a refuza judecata sau de a da o anume reglementare unei situaţii tratată de către legiuitor de o modalitate ambiguă. Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr.189/2006[4] s-a declarat necostituţionalitatea art.20 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ[5] Curtea Constituţională apreciind că textul legal era acela care îi punea pe judecători în situaţia să adauge la lege, prin stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs în care poate fi atacată hotărârea primei instanţe curge de la pronunţare sau de la comunicare. Curtea a apreciat că redactarea textului legal constrânge judecătorul să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, substituindu-se legiuitorului relulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului.
- Judecătorul nu poate să refuze aplicarea legii pe motivul că aceasta ar fi imperfectă. Art.3 C.civ. sancţionează penal, pentru denegare de dreptate[6], judecătorul care refuză judecata pe motiv că legea nu reglementează un anumit aspect sau pe motiv că este neîndestulatoare sau întunecată. În aceste cazuri judecătorul trebuie să facă apel la normele generale din materia respectivă iar în cazul în care nici acestea nu există, la principiile de drept, analogia cu alte situaţii asemănătoare sau chair analogia dreptului.
- Judecătorul este obligat să soluţioneze cauza dedusă judecăţii potrivit legilor aplicabile iar nu potrivit principiului echităţii, în afară de situaţia în care, în materia arbitrajului, părţile ar solicita judecata în echitate[7].
- Judecătorul nu încalcă principiul separaţiei puterilor în stat interpretând legea atunci când ea este obscură sau ambiguă, deoarece face acest lucru tocmai pentru a determina voinţa reală a legiuitorului. Este adevărat că judecătorul nu creează legea, ci numai o aplică la un caz concret dar nu este vorba de o aplicare automată. Judecătorul poate interpreta legea realizând un echilibru între litera şi spiritul acesteia. De cele mai multe ori judecătorul este obligat să interpreteze textul de lege şi să îl adapteze la ipoteze pe care legiuitorul nu şi le-a imaginat dar care au apărut în cazuistica sa. Chiar Curtea Constituţională a admis că legiuitorul poate fi uneori mai restrictiv, obligând pe judecător să fie mai apropiat de lege, dar poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare mai generală a legii, fără a intra în detalii, impunând judecătorului să determine semnificaţia concretă în raport cu datele speţei pe care o soluţionează[8].
- În activitatea de înfăptuire a justiţiei, judecătorul nu este ţinut de precedentele soluţii adoptate de instanţele judecătoreşti în alte speţe similare, soluţia sa urmând a se raporta numai la textele legale aplicabile cauzei. În dreptul nostru, bazat pe tradiţia romano-germanică precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, motiv pentru care autoritatea ce emană dintr-o jurisprudenţă creată în legătură cu o anumită situaţie juridică nu poate sta la baza motivării unei hotărâri judecătoreşti. Pentru asigurarea unei unităţi de jurisprudenţă pe întreg teritoriul ţării, Înalta Curte de Casaţie are dreptul ca pe calea recursului în interesul legii să stabilească asupra modului de interpretare a legii în cazul unor chestiuni de drept ce au primit soluţii diferite din partea instanţelor judecătoreşti. Dezlegarea dată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept rezolvate este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti. Această prevedere a condus pe unii autori la ideea că jurisprudenţa ar constitui un izvor subsidiar de drept sau izvor indirect de drept[9]. Apreciez că obligativitatea soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie în Secţii Unite în scopul asigurării unei interpretări unitare a legii în acele cazuri în care instanţele au pronunţat soluţii diferite nu este de natură să conducă la concluzia că jurisprudenţa ar fi izvor de drept şi nici să pună în pericol bazele continentale ale sistemului nostru de drept[10]. Este de observat în cazul recursului în interesul legii, instanţa supremă nu face decât să interpreteze legea atunci când a fost sesizată că în legătură cu aplicarea acesteia instanţele judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite. Instanţa supremă nu intervine asupra legii şi nu efectuează o corectare a acesteia, adică nu dispune contra legem şi nici extra legem. Obligativitatea dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prinvinţa chestiunilor de drept pe calea recursului în interesul legii nu afectează principiul potrivit căruia judecătorii nu sunt ţinut de precedent ci aplică numai legea în fiecare caz în parte. Recursul în interesul legii nu vizează un caz anume ci numai un mod unitar de interpretare a unui text de lege. Judecătorul este ţinut numai de modul de interpretare considerat a fi corect de către judecătorii instanţei supreme dar sunt liberi ca, în raport de acest mod de interpretare, să aprecieze în fiecare caz în parte aplicarea respectivului text legal în funcţie de situaţia de fapt şi de drept ce caracterizează speţa respectivă[11]. Recent, pornind de la două decizii date în recursuri în interesul legii de către instanţa supremă[12], Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul existenţei unui conflict conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament şi Guvern, pe de altă parte. S-a aprecita că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de articolul 126 alineatul 3 din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de articolul 1 alineatul 4 din Constituţia României însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.
- Judecătorul nu poate să se pronunţe în legătură cu constituţionalitatea unui text de lege. Aceasta revine în competenţa Curţii Constituţionale. Potrivit art.146 lit.d din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial[13].
- Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct dacă legea română este în concordanţă cu tratatele internaţionale privind drepturi fundamentale ale omului la care România este parte, în caz contrar urmând a prevala acestea din urmă. Dacă însă se invoca necostituţionalitatea prevederilor unui tratat sau altor acorduri internaţionale numai Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe, conform art.146 pct.b din Constituţie.
- Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct concordanţa dintre legea română şi o reglementare europeană care se impune cu precădere.
Legislativul nu poate soluţiona aspecte cu caracter litigios intervenite în societate şi nici nu are dreptul să intervină în actul de înfăptuire a justiţiei[14].
În general, procesele au ca obiect recunoaşterea unor drepturi preexistente sesizării instanţelor, astfel încât apariţia unei noi legi în cursul soluţionării litigiului nu ar trebui să aibă influenţă asupra soluţiei judecătorului. Aceasta se va raporta va situaţia de drept aplicabilă litigiului fără a se putea folosi de legile intrate în vigoare în cursul procesului astfel că legiuitorul nu va putea să influenţeze soluţiile prin exercitarea propriei atribuţii de legiferare.[15]. Potrivit Constituţiei legile nu retroactivează, în afară de legea contravenţională sau penală mai favorabilă. În acest context trebuie amintit că nu sunt acceptate nici legile interpretative sau legile de validare în măsura în care prin acestea s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.
În mod cu totul excepţional legislativul poate influenţa activitatea de înfăptuire a justiţiei:
- Amnistia conduce la stingerea procesului penal şi chiar a pedepsei pronunţate de instanţa de judecată.
- Avizul dat de Camera Deputaţilor în cazul cererii procurorilor de a începe urmărirea împotriva unui parlamentar[16]. Acest aviz a creat vii dezbateri în ultima perioadă, atât societatea civilă cât şi reprezentanţi ai puterii executive afirmând în nenumărate rândurio că Parlamentul se foloseşte de textele ce reglementează imunitatea pentru a proteja pe unii parlamentari de începerea urmării penale împotriva lor. Nu doresc să comentez situaţii concrete ivite în practică deoarece analiza lor chiar şi strict doctrinară ar putea să capete conotaţii de ordin politic. În plus, febra evenimentelor nu a trecut iar o poziţie tranşantă în legătură cu aceste cazuri ar putea fi catalogată imediat drept atitudine politică. Cu toate acestea discuţiile aprinse pe această temă şi implicarea în aceste discuţii a persoanelor care, deşi formatori de opinie, sunt total profani în legătură cu ştiinţa dreptului, obligă la unele precizări. În primul rând trebuie recunoscut că avizul cerut Camerei reprezintă un amestec direct şi evident în activitatea judiciară, rezultatul fiind acela ca pe durata mandatului parlamentarul nu poate fi urmărit penal pentru orice fel de fapte care nu au nicio legătură cu activitatea politică. În al doilea rând, trebuie menţionat că această imixtiune a fost acceptată în mai multe regimuri cu democraţie consolidată, fiind apreciat că reprezintă o garanţie a exercitării mandatului şi nu un privilegiu al persoanei. În al treilea rând, imunitatea stabilită la nivel constituţional nu împiedică activitatea organelor de cercetare sau urmărire penală ci numai măsuri care afectează liberatatea sau inviolabilitatea parlamentarului, respectiv reţinerea, arestarea sau percheziţia. În ultimul rând, imunitatatea în forma consacrată de Constituţie este regula iar ridicarea imunităţii reprezintă o masura de excepţie iar nu invers, ceea ce presupune că pentru admiterea ridicării imunităţii trebuie să existe motive serioase iar nu simple bănuieli. În acest context s-a arătat şi că soluţia revocării măsurii reţinerii de către puterea legiuitoare se înscrie în spiritul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, astfel că în situaţia în care puterea judecătorească devine abuzivă, invetând infracţiuni flagrante pentru a putea fi arestaţi parlamentarii, Parlamentul să aibă pârghia constituţională prin care să stabilească echilibrul în mecanismul statal[17].
- Nu este de neglijat influenţa pe care legislativul o are asupra puterii judecătoreşti prin faptul că el este cel organizează în totalitate sistemul judiciar ( cu limitările determinate de principiile cuprinse în Constituţie şi în tratate sau convenţii internaţionale la care România este parte ) şi cel care aprobă bugetul de stat în care este inclusă să suma de urmează a se repartiza instanţelor judecătoreşti. Administrarea sumei stabilite prin bugetul anual se afce deocamdată de către Ministerul Justiţiei, ca ordonator principal de credit. Desigur că influenţa în acest mod este indirectă şi desprinsă de o cauză concretă. Cu toate acestea nu trebuie ignorat faptul că independenţa justiţiei poate fi afectată de factorul material, aşa cum voi arăta în prezenta lucrare. Aici intervine ceea ce doctrina a desemnat ca fiind marele paradox al judecătorului, el fiind chemat să controleze celelalte puteri dar depinzând totodată de ele.
Secţiunea 2. Puterea judecătorească şi puterea executivă.
Raporturile dintre puterea judecătorească şi puterea executivă ridică una dintre cele mai importante şi complexe probleme ale principiului separaţiei puterilor în stat. Numai cu titlu de exemplu menţionez că puterea judecătorească ar fi lipsită de posibilitatea de a duce misiunea până la captăt dacă nu ar apela la puterea executivă pentr-un a pune în executare hotărârile pronunţate. Dificultăţile îşi au origini istorice deoarece la bază puterea judecătorească ( jurisdictio ) se afla în aceeaşi mână în care se afla şi puterea executivă. Reminscenţe au rămas: judecătorii pronunţă hotărârea în numele legii dar punerea ei în executare presupune cel mai adesea învestirea cu formulă executorie care nu este alceva decât un ordin dat în numele Preşedintelui României executorilor judecătoreşti să stăruie în executarea hotărârii şi agenţilor forţei publice să acorde concursul la executarea acesteia.
Teoretic, judecătorul nu se poate substitui organului administrativ, dar aşa cum voi arăta, aceasta nu implică în niciun caz că activitatea organelor administrative scapă controlului de legalitate şi oportunitate al instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, puterea executivă nu poate efectua imixtiuni în activitatea instanţelor judecătoreşti. În concret însă, voi arăta că anumite influenţe indirecte ale executivului sunt imposibil de evitat în stadiul actual al legislaţiei, rămânând numai ca buna-credinţă în exercitarea atribuţiilor de către reprezentanţii acestei puteri să ferească justiţia de asemenea influenţe. Câteva repere ale interferenţelor dintre puterea judecătoarescă şi puterea executivă vor fi prezentate, urmând a fi completate în cadrul analizei despre independenţa justiţiei şi statutul magistraţilor.
- Instanţele judecătoreşti de contencios administrativ sunt chemate să controleze legalitatea actelor administrative. Potrivit art.52 din Constituţia României persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin soluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ reglementează condiţiile şi limitele exercitării acestui drept. În categoria actelor administrative ce sunt supuse cenzurii instanţelor judecătoreşti intră atât actele administrative unilaterale cu caracter individual dar şi actele administrative normative, precum unele hotărâri de guvern sau ordonanţele de guvern[18]. În privinţa controlului pe care instanţele de contencios administrativ îl exercită asupra ordonanţelor guvernului trebuie precizat că, datorită naturii speciale pe care o au ordonanţele guvernamentale de a avea o forţă identică cu cea a legii, atacarea acestora implică problema constituţionalităţii lor. Totuşi acţiunea în contenciosul administrativ nu poate avea ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă, deoarece instanţele nu pot să îşi depăşească limitele substituindu-se Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate a unei legi ori ordonanţe[19]. În acest caz, acţiunea în contencios administrativ va fi însoţită de excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţei sau a dispoziţiilor din ordonanţă iar după verificarea condiţiilor de procedură privind admisibilitatea excepţiei, instanţa de contencios administrativ va sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea acesteia, suspendând judecata de fond. După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ va repune cauza pe rol şi dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă, soluţionează cauza în fond iar dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, va respinge acţiunea ca inadmisibilă.
În cadrul controlului exercitat asupra actelor administrative instanţele judecătoreşti pot dispune suspendarea actului adminsitrativ pe durata judecăţii şi anularea acestuia. Fără a se considera că îşi depăşesc sfera de exerciţiu a puterii judecătoreşti, instanţele pot obliga organele administraţiei publice să efectueze un act administrativ în forma dictată de instanţe şi să aplice daune împotriva reprezentantului organului administrativ care nu se conformează[20]. Atunci când instanţele obliga administraţia la emiterea unui anume act nu se poate aprecia că şi-au depăşit limitele puterii judecătoreşti[21]. Destul de controversat, acest drept al instanţelor este indispensabil pentru realizarea unui control complet împotriva eventualelor abuzuri ale administraţiei care s-ar putea prevala de dreptul lor de a aprecia asupra oportunităţii adoptării unor măsuri pentru a ascunde abuzul.
În anumite domenii a fost reglementat şi un control jurisdicţional – administrativ[22] al actelor administrative, control efectuat nu de către judecători ci de diferite comisii înfiinţate în cadrul ministerelor, având totodată autonomie decizională. În legătură cu controlul jurisdicţional – administrativ se impune a se reţine două caracteristici importante: este facultativ şi gratuit; se finalizează printr-un act care poate fi atacat în faţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, accesul la justiţie fiind asigurat şi în acest caz – art.21 din Constituţia României.
- Executivul nu are mijloace legale de a se interpune în activitatea de judecată. Totuşi potrivit art.132 alin.1 din Constituţie prevede că procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei. Este adevărat că ministrul justiţiei exercită un control asupra întregului Minister Public dar din prevederile legii de organizare judecătorească rezultă că acest control nu vizează activitatea parchetelor sub aspectul urmăririlor penale sau soluţiilor adoptate de aceştia ci numai eficienţa managerială, modul în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor ( art.69 alin. 2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească ). Pe de altă parte existenţa unui control din partea ministrului justiţiei sub aspectele arătate nu poate fi apreciată ca o imixtiune a executivului în exerciţiul puterii judecătoreşti deoarece procurorii, deşi magistraţi, nu fac parte din puterea judecătorească. Activitatea lor nu constă în înfăptuirea justiţiei, adică soluţionarea unor conflicte ivite între cetăţeni sau între aceştia şi autorităţi ori sancţionarea faptelor penale prin pronunţarea unor hotărâri obligatorii. Aşa cum voi arăta, specificul activităţii procurorilor constă în apărarea ordinii de drept prin introducerea de acţiuni în folosul celor aflaţi în situaţii speciale precum minori, puşi sub interdicţie, dispăruţi, atacarea hotărârilor nelegale iar în materie penală, efectuarea actelor de urmărire penală. În niciun caz procurorul nu decide asupra soluţiei în cauză, acest atribut fiind rezervat exclusiv judecătorului. Această poziţie aparte pe care procurorul o ocupă în rândul autorităţilor publice face atribuţiile de control ale ministrului justiţiei să nu conducă la concluzia unei imixtiuni în exerciţiul puterii judecătoreşti[23].
- se vorbeşte despre o ,, relativă dependenţă ’’ a autorităţii judecătoreşti faţă de executiv ce decurge din faptul că activitatea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor este finanţată de la bugetul de stat. Astfel, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite. Întradevăr o măsură preconizată, de natură să diminueze dependenţa financiară a instanţelor faţă de puterea executivă şi care întâzie să fie pusă în aplicare o reprezintă preluarea gestiunii bugetului curţilor de apel, al tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această măsură binevenită pentru echilibrarea raportului dintre puteri a fost prevăzută în art.136 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească cu începere de la data de 1 ianuarie 2008 dar aplicarea ei a fost ulterior amânată prin ordonanţe ale guvernului astfel că nici în prezent ea nu se aplică[24]. Recent Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat Curţii Constituţionale o cerere de constatare a conflictului juridic de natură constituţională intervenit între puterea judecătorească şi executiv, reprezentat de guvern şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în care un dintre problemele sesizate se referă chiar la problema subfinanţării sistemului judiciar şi la amânarea preluării gestiunii financiare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[25]. Nu poate fi depăşită problema exceselor de putere ale executivului fără a aminti că in ultima perioada guvernul s-a prevalat destul de des de practica ordonanţelor guvernamentale pentru a reglementa aspecte ce ţin de organizarea sistemului judiciar şi organelor puterii judecătoreşti. Acesta în condiţiile în care art.115 alin.6 din Constituţie prevede că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului[26]. Numai în ultimii ani, Guvernul a modificat în mai multe rânduri legile de organizare judecătorească[27] iar unele dintre acestea au vizat în mod clar încercarea de diminuare a forţei Consiliului Superior al Magistraturii, în special cu privire la activitatea procurorilor.
- Faptul că judecătorii şi procurorii sunt numit în funcţie de către Preşedintele României nu poate conduce la concluzia unei dependenţe a autorităţii judecătoreşti faţă de executiv deoarece numirea se face numai la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, care acţionează ca un ,, organ tampon ’’ iar ulterior numirii controlul activităţii magistratului şi evoluţia carierei acestuia sunt în competenţa acestui organism independent.
Analiza raportului între puterile statului şi identificarea interferenţelor aproape de neevitat în activitatea acestora aduce în discuţie problema măsurii în care, prin prisma acestor raporturi, se poate afirma existenţa unei justiţii independente. În realitate, nu se pune problema afirmării independenţei, fapt rezolvat, după cum voi arăta în continuare, de normele constituţionale, legale şi internaţionale ci de existenţa în fapt a independenţei justiţiei, lucru mult mai complicat şi generator de controverse.
Secţiunea 3. Independenţa puterii judecătoreşti faţă de puterea legiuitoare şi de puterea executivă.
Independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri ale statului nu este consacrată expres în Constituţia Românei dar art.124 alin.3 prevede independenţa judecătorilor şi faptul că aceştia se supun numai legii. Este de principiul că dispoziţiile constituţionale vizează atât instanţele judecătoreşti în ansamblu cât şi fiecarea judecător în parte. Aceasta rezultă şi din art.133 din Constituţie, care defineşte Consiliul Superior al Magistraturii drept garantul independenţei justiţiei. Acestea se completează cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească şi în Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Independenţa justiţiei este consacrată în documente internaţionale[28] precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omunului, Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau principiile fundamentale referitoare la independenţa magistarturii, adoptate la Milano în anul 1985[29].
Înainte de a analiza modul în care se realizează efectiv independenţa justiţiei consacrată la nivel naţional şi internaţional, se impun două precizări asupra noţiunilor de independenţă şi putere.
În doctrină s-a arătat că în realitate nu se poate vorbi de o putere judecătorească ci mai curând despre o autoritate judecătorească. Acestă teorie şi are raţiunea în teza potrivit căreia într-un stat democratic legitimitatea unei puteri nu poate emana decât de la electorat, ceea ce nu este cazul judecătorilor. Problema este de natură mai mult terminologică deoarece chiar şi în această opinie se afirmă că autoritatea judiciară este protejată de Constituţie şi că ea este exercitată de judecători, care în activitatea lor se bucură de independenţă. Se foloseşte şi noţiunea de autonomie a instanţelor judecătoreaşti în locul celei de independenţă. Cu toate că argumentele aduse în sensul utilizării termenului de autonomie nu conduc la teze diferite, voi utiliza noţiunea de independenţă a instanţelor judecătoreşti. Insistenţa în utilizarea acestui termen îşi are resortul în dispoziţiile constituţionale care vorbesc despre independenţă atunci când se referă la judecători dar şi atunci când se referă la justiţie.
Independenţa este analizată în general sub două aspecte: funcţională şi personală.
Independenţa funcţională se raportează la relaţiile dintre instanţele judecătoreşti şi celelalte autorităţi ale statului şi presupune ca organele care judecă să nu aparţină nici executivului şi nici legislativului. De asemenea, independenţa funcţională presupune ca instanţele judecătoreşti să nu fie supuse unor ingerinţe din partea puterii legislative, executive, puterilor nestatale sau justiţiabililor.
Din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile sistemului nostru judiciar apreciez că acesta satisface cerinţa independenţei funcţionale a justiţiei, în sensul indicat anterior. Aşa cum voi arăta în capitolul destinat funcţionării instanţelor, controlul exercitat de către conducătorul instanţe nu este de natură să afecteze independenţa judecătorului deoarece el vizează numai aspecte administrative precum conduita judecătorului, prezenţa la program, respectarea îndatoririlor prevăzute în regulamentul de funcţionare a instanţelor etc. Acest control nu se poate extinde asupra activităţii de judecată a magistratului. Legalitatea şi temeinicia hotărârilor poate fi verificată numai de către o altă instanţă de judecată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării hotărârii.
Identific o singură problemă care sub aspect funcţional poate afecta în mod indirect independenţa justiţiei: starea actuală de dependenţă financiară în care puterea judecătorească se află faţă de puterea legiuitoare şi cea executivă. Aşa cum deja am arătat, în stadiul actual al legislaţiei române, puterea judecătorească depinde de sursele financiare stabilite şi gestionate de celelalte două puteri, deoarece Parlamentul României este cel care stabileşte bugetul anual al statului, fixând sumele ce vor fi distribuite către instanţele judecătoreşti şi parchete iar executivul, prin Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti realizează gestionarea bugetului repartizat curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite. Această stare de lucruri a condus deja la un conflict aproape fără precedent între puteri, care afectează în primul rând pe justiţiabili[30]. Problema asigurării şi garantării independenţei justiţiei prin asigurarea autonomiei financiare a instanţelor nu este una de ordin naţional sau regional ci o chestiune ce preocupă întreaga comunitate internaţională deoarece s-a sesizat că sub acest aspect pot interveni dezechilibre între puterile statului. Tendinţa generală de a asigura statul de drept, ceea ce este posibil numai cu o justiţie independentă, precum şi principiul preeminenţei dreptului au condus la o preocupare sporită pe plan internaţional în legătură cu finanţarea justiţiei. Documente internaţionale adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite ( O.N.U. ) au prevăzut obligaţia statelor membre de a furniza resursele necesare pentru ca magistratura să se poată achita în mod normal de funcţiile sale[31].
Una dintre măsurile care ar trebui luate este aceea ca sumele obţinute din încasarea taxelor judiciare de timbru[32] şi timbrul judiciar, o parte semnificativă din taxele percepute pentru operaţiunile de publicitate imobiliară şi din cele percepute în cadrul activităţii Registrului Comerţului, precum şi cele din impozitele aferente onorariilor avocaţilor, notarilor şi executorilor judecătoreşti să fie folosite exclusiv pentru justiţie fără a se topi în masa bugetară.
[1] Principiul separaţiei puterilor în stat a fost consacrat şi în forma iniţială a Constituţiei din 1991 însă el nu era prevăzut expresis verbis ci rezulta din modul în care legea fundamentală reglementa autorităţile publice şi competenţele acestora – D.C.C. nr.27/1993, publicată în n Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 1993, D.C.C. nr.9/1994.publicată în Monitorul Oicial al României, Partea I, nr.326 din 1994. A se vedea şi I.Muraru, S.Tănăsescu, op.cit., p.16.
[2] Era consacrată şi formularea conform căreia judecătorii se supun propriei constiiţe şi legii. Am arătat că uneori constiinţa judecătorului ar putea să intre în contradicţie cu prevederile legale în măsura în care ar considera că legea este injustă sau inechitabilă. Judecătorul nu poate însă ignora un text legal pentru aceste motive, urmând a se supune dispoziţiilor legale indiferent de opinia sa personală în asupra modului în care o situaţie juridică ar fi trebuit reglementată. Numai legea este cea care consacră comportamentul pertsoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică – V.M. Ciobanu, Constituţia, p.1218.
[3] Prin exces de putere din partea judecătorului se înţelege depăşirea de către acesta a atribuţiilor conferite prin legi, incursiunea în domeniul altor puteri în dauna ordinii constituţionale – C.Hamangiu, R.Hutschneker, G.Iuliu, op.cit., p 299. În prezent excesul de putere este sancţionat de art.304 pct.4 C.proc.civ., hotărârea judecătoarescă pronunţată în asemenea condiţii fiind supusă casării. A se vedea şi T.Pop, Conţinutul sintagmei ,, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti ’’, în Dreptul nr.10/1996, p.34-42.
[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.307 din 5 aprilie 2006.
[5] Art.20 alin.1: ,, Hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare. ’’
[6] Pentru sensul noţiunii de denegare de dreptate a se vedea P.Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil în practica secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dreptul nr.7/2007 p.230-232.
[7] În materia arbitrajului se acceptă că ambele părţi pot stabili în mod expres ca litigiul să fie soluţionat de arbitrii prin apelarea la echitate. Aceasta nu elimină însă aplicare normelor de drept de ordine publică. Despre arbitrajul în echitate a se vedea G.Dănăilă, Procedura arbitrală, Ed.Universul juridic, Bucureşti, 2006, p.38-40.
[8] A se vedea V.M.Ciobanu, în Constituţia, p.1225 şi deciziile Curţii Constituţionale citate. Autorul apreciază că deşi judecătorii pot interpreta legea, independenţa lor nu trebuie să degenereze în guvernarea de către judecători, prin substituirea lor Paralamentului.
[9] E.Albu, Rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, în CJ nr.5/2005, p.58 urm.
[10] În acelaşi sens a se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 93/2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr.444 din 8 septembrie 2000. Curtea a reţinut că deciziile pronunţate în recursuri în interesul legii, chiar dacă sunt obligatorii, nu reprezintă o atribuţie care vizează domeniul legiferării şi nu pot fi cpnsiderate izvor de drept ăn sesnsul obişnuit al acestui concept.
[11] Pentru o analiză a implicaţiilor recursului în interesul legii asupra limitelor în care se manifestă puterea judecătorească, a se vedea Cr.E.Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008, Vol.I, p.29-39. Autoarea susţine necesitatea unei interpretări unitare a legii în acele ascpecte controversate care generează soluţii diferite în practica instanţelor dar susţine că soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie în asemenea cazuri să nu aibă character obligatoriu ci să se impună prin forţa argumentelor şi poziţia pe care instanţa supremă o ocupă în cadrul sistemului judecătoresc.
[12] Prin Decizia nr. 36/2007 Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie a admis recursul în interesul legii statuând că „Dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din O.G. nr. 83/2000, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 160/2000 se interpretează în sensul că: judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.” … „înlăturarea oricărui tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituţia României, republicată, cât şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”, având în vedere că „A considera că puteau beneficia de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariaţii din categoria personalului auxiliar, iar nu şi magistraţii, ar însemna să se încalce principiul egalităţii în drepturi, ceea ce ar face incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.” În cererea sa îndreptată Curţii Constituţionale, Preşedintele României a arătata că trebuie constatat că în cazul magistraţilor, sporurile au fost incluse în indemnizaţia stabilită prin act normativ distinctşi că în prezent, pe această cale, acest corp profesional ajunge să beneficieze de două ori de spor, o dată încorporat în indemnizaţie şi a doua oară ca spor distinct. Preşedintele României a mai arătat că argumentul legat de discriminare nu-şi găseşte justificarea obiectivă întrucât între cele două categorii profesionale există mari diferenţe, iar legiuitorul poate să creeze regimuri diferite pentru categoriile profesionale aflate în situaţii diferite. De asemenea, prin Decizia nr. 21/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, s-a constatat că „judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică (…) şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001”. Cu toate că art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 abroga expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care reglementau acest drept, în motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „prin emiterea O.G. nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României.” Instanţa Supremă a mai arătat că „(…) verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti. (…) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra regularităţii actului de abrogare şi a aplicabilităţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cărui soluţionare a fost corect învestită.” În cererea sa îndreptată Curţii Constituţionale, Preşedintele României a arătat că ,, trebuie observat că şi chiar dacă Guvernul nu era abilitat expres să abroge un act normativ, totuşi, Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 a fost aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001, eventualele lipsuri fiind complinite astfel.’’ În esenţă, solicitarea Preşedintelui României se întemeiază pe ideea că în activitatea de interpretare a legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi depăşit limitele puterii judecătoreşti şi ar fi creat extra legem un sistem paralel de salarizare şi că orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în Titlul III din Constituţia României, dă naşterea unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele autorităţi.
[13] Dacă în faţa unei instanţe a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a unei legi ori ordonanţe, instanţa nu se poate pronunţa asupra acesteia, ci va trimite excepţia Curţii Constituţionale.
[14] Comisiile de achetă parlamentare dau verdicte politice şi nu au nici o semnificaţie de ordin juric sau un caracter obligatoriu pentru părţi sau autorităţi. Nici procedura de ridicare a imunităţii parlamentare nu implică o cercetare a procesului şi nu constituie un verdict asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui implicat, fiind un instrument exclusiv politic.
[15] Principiul neretroactivităţii legii, consacrat de Constituţi în art.15, este foarte bine sintetizat în art.4 din Noul Cod civil, conform căruia ,, legea civilă nu are putere retroactivă; ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice anterior constituite, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice anterior stinse. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nici nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau aflate în curs de realizare. ’’
[16] Potrivit art.72 din Constituţia României ,, Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascularea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.’’
[17] I.Muraru, în Constituţia, p.681.
[18] Nu sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul în timp ce actele administrative emise pentru aplicarea regimului de război, al stării de asediu sau celei de urgenţă, cele care prives apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. A se vedea A.Iorgovan, Legea contenciosului administrativ, p.143-156.
[19] Prin decizia nr.660/2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art.9 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constituţionalitatea unei ordonanţe sau unei dispoziţii dintr-o ordonanţă.
[20] Instanţele pot dispune obligarea la emiterea unei autorizaţii de construire atunci când constată că refuzul primarului nu este justificat. În acest caz nu se poate afirma că instanţa s-a substituit organului administrativ deoarece nu a emis ea actul ci numai a obligat autoritatea să respecte legea şi să emită actul administrativ pe care, în mod abuziv îl refuză.
[21] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că instanţa se substituie organului administrativ şi depăşeşte limitele puterii judecătoreşti numai atunci când emite chiar ea actul administrativ sau pronunţă o hotărâre care să ţină loc de act administrativ. Per a contrario obligarea administratţiei să se conformeze legii şi să elibereze un anumit act administrativ nu reprezintă o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti – Decizia Curţii Supreme de Justiţie, s.cont.adm., nr.692/1994, în Dreptul nr.12/1995, p.68 urm.
[22] Pentru criterii de delimitare a actului administrativ de actul administrativ – jurisdicţional, a se vedea A.Iorgovan, Legea contenciosului administrativ, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.80-84.
[23] Altfel, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului s-a pronunţat că procurorii românii nu îndeplinesc cerinţa de independenţă faţă de executiv. Cauza Dumitru Popescu c. România, în C.J. nr.6/2007, p.50.
[24] Aplicarea textului a fost amânată la 1 ianuarie 2009 prin art.V al O.U.G. nr.100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.648 din 8 octombrie 2007. Ulterior, termenul a fost prorogat pentru 1 ianuarie 2010 prin O.U.G. nr.137/2008 pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.745 din 4 noiembrie 2008. Guvernul a justificat amânare prin imposibilitatea finalizarii până la 1 ianuarie 2009 a contractelor in care Ministerul Justitiei este parte si care au ca obiect realizarea unor investitii, repararea sediilor instantelor, informatizarea,
şi prin faptul că Ministerul Justitiei asigura, potrivit legii, buna organizare si administrare a justitiei ca serviciu public, are calitatea de ordonator principal de credite si dispune atat de experienta, cat si de capacitatea tehnica necesara gestionarii bugetului instantelor iar instanta suprema nu dispune inca de capacitatea financiara, materiala si de personal pentru asigurarea acestei functii. Este însă îndreptăţită întrebarea dacă nu cumva tocmai lipsa gestiunii finanţelor a împiedicat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi formeze capacitatea de a îndeplini această funcţie.
[25] În cererea înaintată Curţii Constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii a invocat patru cazuri ce pot fi considerate separate ca încălcări de către Guvernul României şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei: 1. Afectarea grava a independentei justitiei prin subfinantarea cronica a sistemului judiciar, in conditiile prorogarii, amanarii repetate prin ordonante de urgenta adoptate de Guvern a termenului de predare – preluare a bugetului instantelor judecatoresti de la Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti spre Inalta Curte de Casatie si Justitie. 2. Afectarea grava a independentei justitiei prin nesolicitarea avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii asupra actelor normative de adoptare si respectiv rectificarea bugetului de stat. 3. Omisiunea Guvernului de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii – avizul consultativ – asupra proiectului de acte normative care privesc activitatea autoritatii judecatoresti. In perioada 2005-2009 au fost adoptate 77 de acte normative care vizeaza activitatea autoritatii judecatoresti fara avizul Consiliului Superior al Magistraturii. 4. desfasurarea unei activitati de control de catre Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti la unele instante judecatoresti vizand aspecte care tin de activitatea Consiliului Superior al Magistraturii.
[26] C.L.Popescu, Domenii de reglementare care nu pot face obiectul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, Dreptul nr.4/2006, p.101, I.Deleanu, Unele observaţii cu privire la constituţionalitatea ordonanţelor de urgenţă, C.J. nr.6/2006, p.56.
[27] Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost modificată prin O.U.G. nr.148/2005, O.U.G. nr.50/2006 şi O.U.G. nr.100/2007, Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească a fost modificată prin O.U.G. nr.50/2006, O.U.G. nr.27/2006, O.U.G. nr.60/2006, O.U.G. nr.100/2007 şi O.U.G. nr.137/2008 iar Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost modificată prin O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
[28] Pentru alte documente internaţionale, cu deosebire în zona ibero-americană, a se vedea I.Leş, Instituţii, P.33-36.
[29] Pct.1 ,, independenţa trebuie garantată de stat şi enunţată în Constituţie sau în altă lege naţională, iar toate instituţiile, guvernamentale sau altele, trebuie să o respecte.’’
[30] În acest context este elocventă declaraţia publică făcută de preşedintele Consiliului Superior al Magistarturii, dl.jud.V.V.Andreieş prin care atrage atenţia ,, asupra subfinantarii cronice in momentul de fata a sistemului judiciar ‘’. În aceeaşi declaraţie se arată ,, ca nu mai sunt bani de citatii de cateva saptamani, ca de cateva luni nu s-au mai platit utilitatile, iar la unele instante si parchete judecatorii si procurorii fac cheta pentru a cumpara consumabile, respectiv hartie si pixuri. Aceasta subfinantare poate bloca in orice moment sistemul judiciar, aspect care va afecta siguranta nationala a statului roman. In egala masura bugetul insuficient al instantelor si parchetelor afecteaza liberul acces la justitie, drept consacrat de art. 21 din Constitutia Romaniei, in forma ingradirii acestui drept si a nesolutionarii cauzelor intr-un termen rezonabil.’’
[31] Vezi şi I.Leş, Instituţii, p.34 urm. Autorul indică şi soluţiile privind finanţarea justiţiei în cazul ţărilor ibero-americane.
[32] Potrivit Legii nr.146/1997, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru şi timbrului judiciar. Acestea se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani. Taxele judiciare de timbru au natura unei contribuţii bugetare, fiind însă datorată numai de cei care apelează efectiv la sistemul judiciar. Art.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede că ,, taxele judiciare de timbru reprezintă plata serviciilor prestate e către instanţele judecătoreşti, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie )’’. A se vedea şi C.Diaconu, Taxele judiciare de timbru, Ed.All Beck, Bucureşti, 2004, p.16 urm.
