Legalitatea drept condiţie de validitate prezumă corespunderea conţinutului şi efectelor produse de contract prevederilor legislaţiei în vigoare. Totodată condiţia respectivă stabileşte că contractul nu trebuie în fond să contravină legii. Astfel înafară de tipurile de contracte reglementate în Codul Civil, persoanele pot încheia şi alte tipuri de contracte, dar care nu contravin legislaţiei în vigoare. însăşi condiţia de legalitate a încheierii contractului rezultă din principiul legalităţii în desfăşurarea raporturilor civile. Astfel, legalitatea este definită ca un principiu fundamental de drept, în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte, şi când este cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative. în acest context, doctrina stabileşte, cu referire la coraportul stat – persoană că cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, înafară de ceea ce-i interzis prin lege, iar respectiv autoritatea de stat este în drept să desfăşoare acele activităţi, care-i sunt autorizate prin lege. Este de menţionat faptul, că acest principiu şi-a găsit cea mai mare apreciere în perioada sovietică şi constituia unul din pilonii doctrinei sovietice, în sensul acesta legalitatea urma să elucideze aspectul, care deşi nu era propriu după natura şi conţinutul său deplin structurii instituţionale sovietice, respectarea în integru a prevederilor legislaţiei. în acest sens, tractarea principiului legalităţii asigura posibilitatea săvârşirii a aşa tip de acţiuni, care erau permise de către lege, excluzându-se posibilitatea aplicării principiului „Se permite totul ceea ce nu interzice legea”. Odată cu revizuirea poziţiilor în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei de a opera în contextul corespunderii acţiunilor sale prevederilor legislaţiei în vigoare, respectiv este privit sub alt aspect şi principiul legalităţii. Astfel, legalitatea este privită drept „…un principiu realizarea căruia duce la instituirea ordinii de drept, ultima fiind o parte a ordinii sociale”[1]. În acelaşi context, se afirmă, că „starea de ordine, în desfăşurarea raporturilor sociale rezultată din atitudinea de respectare a legilor este definită ca legalitate”[2] sau că „Legalitatea este un principiu exprimat prin îndatorirea de a respecta regulile de drept şi ordonarea tuturor regulilor de drept într-un unic şi unitar implicând conformitatea celor inferioare faţă de cele superioare”[3]. Acest fapt, dă reala posibilitate de a privi legalitatea, inclusiv şi în domeniul raporturilor contractuale, cel puţin sub două aspecte – dinamic şi static, unde aspectul dinamic reflectă situaţia în care acţiunile legate de încheierea şi executarea contractului urmează să nu contravină legislaţiei, iar aspectul static priveşte situaţia în care toate efectele şi scopul realizat prin contract urmează a fi conform legislaţiei.
[1] Законости, обосновоности судебных актов, Краснодар, 1974, pag. 42
[2] loan Huma, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993, pag.133
[3] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.l, Iaşi, 1993, pag. 70
