Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea individuala in articulul 23, articol cu un continut complex.
Articolul 23 din Constitutie foloseste doua exprimari si anume cea de libertate individuala si siguranta persoanei. Aceste doua notiuni nu sunt unul si acelasi lucru, nu formeaza o categorie juridica unica, desi sunt si trebuie folosite si explicate impreuna. Explicarea constitutionala este rezultatul faptului ca libertatile apartinand persoanei trebuie reglementate nu numai in totalitatea lor, ca fiind esentiale, pentru individ si indivizibile, ci si fiecare in parte. Apoi uneori este dificil de nominalizat o libertate, astfel incat prin simpla nominalizare s-o indentifici fara retineri, desi practicile constitutionale in acest domeniu al drepturilor din prima generatie sunt indelungate si edificatoare.
Libertatea individuala, in contextul articolului 23 din Constitutie, priveste libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se putea comporta si misca libera, de a nu fii tinuta in sclavie sau in orice alta servitute, de a nu fii retinuta, arestata sau detinuta decat in cazurile si dupa formele expres prevazute de Constitutie si legi. Libertatea individuala este expresia constitutionala a starii naturale umane, omul nascandu-se liber. Societatea are obligatia de a respecta si proteja libertatea omului.
Notiunea de siguranta a persoanei exprima ansamblul, garantiilor care protejeaza persoana in situatiile in care autoritatile publice, in aplicarea Constitutiei si legilor, iau anumite masuri care privesc libertatea individuala, garantii, care asigura ca aceste masuri sa nu fie ilegale. Acest sistem de garantii (de regula) permite realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale, infractiunilor), dar in acelasi timp asigura inocentilor ocrotirea juridica necesara.
Articolul 23 din Constitutie stabileste conditiile in care se pot realiza perchezitii, retineri si arestarii si anume ca aceastea pot fi dispuse numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.
Perchezitia este o masura reglementata in Codul de procedura penala in capitolul denumit „Mijloace de proba” si precizata astfel: „Cand persoana careia i s-a cerut sa prea vreun obiect sau vreun inscris… tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala”. Prin ea insasi perchezitia priveste direct libertatea individuala si mai ales siguranta persoanei in acceptiunea pe care am formult-o mai inainte. De aceea perchezitia se poate efectua numai in cazurile si conditiile prevazute de lege. Trebuie sa adaugam ca revine procedurii penale stabilirea de reguli, pana la detaliu, privind incuviintarea, timpul, procedura de efectuare a perchezitiilor.
Retinerea este o masura procesual-penala, preventiva, prin care persoana fata de care exista unele indicii ca a savarsit o fapta, prevazuta si pedepsita de lege, este privata de libertatea sa, de catre autoritatile competente pe o durata strict limitata. Fiind o masura care priveste libertatea individuala, retinerea este reglementata prin Constitutie si in detaliu prin legislatia penala.
In legatura cu durata maxima a retinerii care nu poate depasi 24 de ore, ea trebuie interpretata ca o durata ce nu poate fi depasita si nu ca o durata practicata in orice caz de retinere. Aceasta inseamna ca retinerea poate dura si mai putin de o ora si cinci ore, in functie de motivele retinerii si de operativitatea in rezolvarea problemelor pe care le ridica fiecare caz in parte. Nimic nu impiedica juridic raspunderea autoritatii pentru o retinere pana la limita maxima daca se dovedeste ca aceasta retinere a fost abuziva si ca deci ea nu era necesara.
Arestarea este o masura care atinge grav libertatea individuala, ea avand consecinte mari, uneori nebanuite, asupra reputatiei persoanei, a vietii sale intime si familiale, a fericirii sale. Persoana arestata suporta banuiala de culpabilitate, masura putand produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusa unor reguli constitutionale clare si ferme, luarea sa revenind unor autoritati care actioneaza numai din ordinul legii, independent si impartial si anume judecatorilor. Doua reguli constitutionale cheie sunt prevazute, explicit, in articolul 23 si anume ca arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare, si ca aceasta masura o poate dispune numai judecatorul. Coborand alineatul (4) cu alineatul (2) rezulta ca arestarea poate dispune numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.
In cursul urmaririi penale, arestarea preventiva se poate dispune pentru maxim 30 de zile si se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare data, fara ca durata totala a arestului preventiv al unei persoane sa poata depasi un termen rezonabil, si in nici un caz sa nu fie mai mare de 180 de zile. In cursul judecatii, pe durata arestarii preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile, acesta fiind intervalul de timp maxim pe care il are la dispozitie instanta de judecata pentru a verifica periodic legalitatea si temeinicia luarii masurii arestarii. Evident ca acestea fiind duratele stabilite ca maxime, arestarea poate opera si pentru termene mai mici decat cele precizate in textul constitutional.
In toate situatiile, cel arestat are posibilitatea de a cere punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Controlul judiciar si cautiunea sunt doua institutii procesual penale care garanteaza ca persoana pusa in libertate provizorie va raspunde tuturor solicitarilor autoritatilor judiciare, solicitari legate desigur de procesul penal in care este implicata.Aceasta regula a libertatii provizorii incearca sa valorifice la maximum prezumtia de nevinovatie, dar si sa reduca la minimum riscul unei erori judiciare si, in general, al unor acte ireparabile. Cel arestat are oricand posibilitatea de a ataca incheierile judecatoresti referitoare la arestarea sa prin caile de atac prevazute de
lege.
Deoarece atat retinerea cat si arestarea privesc libertatea individuala ele se pot ordona numai atunci cand exista motive legale, iar in ideea de respect al libertatii si sigurantei persoanei si ea are dreptul sa cunoasca aceste motive care impun masuri atat de grave si care desigur o privesc. Autoritatea care efectueaza retinerea sau arestarea, are obligatia constitutionala de a comunica de indata persoanei retinute sau arestate motivele masurii luate. Comunicarea se face in limba pe care o intelege cel in cauza. Invinuirea se aduce la cunostinta in cel mai scurt termen, dar si acest lucru este esential, numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu, prezenta avocatului in aceasta secventa procesuala este obligatorie, de aceea autoritatea publica trebuie sa ia masurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci cand nu se realizeaza prezenta unui avocat ales. Regula constitutionala este atat de clara si desigur imperativa incat nu admite nici un subterfugiu juridic, incalcarea ei fiind o grava incalcare a Constitutiei.
Retinerea si arestarea unei persoane se justifica prin existenta unor motive, desigur legale. Daca aceste motive au disparut, spune Constitutia, cel retinut sau arestat trebuie in mod obligatoriu eliberat. Desi textul nu stabileste un termen in care eliberarea sa se produca, el trebuie sa fie cel al constatarii legale si oficiale a disparitiei motivelor.
Articolul 23 din Constitutie stabileste doua reguli fundamentale, de mare traditie in sistemele juridice si de incotestabila actualitate, anume prezumtia de nevinovatie si legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constitutionala a adaugat inca o regula devenita cu timpul traditie in mai multe state dezvoltate, aceea a imposibilitatii de a prevede prin lege sau aplica sanctiuni privative de libertate in alte domenii decat in cel penal.
