- Categorii. După modificarea prin Legea nr. 203/2002 a Legii nr. 64/1991, aceasta din urmă reglementează trei categorii de licenţe obligatorii, astfel: (i) licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare – art. 48 alin. (1) – (4): (ii) licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale – art. 48 alin. (5) – (7): (iii) licenţa obligatorie de dependenţă – art. 48 alin. (8).
În lumina prevederilor art. 30 şi 31 din TRIPS, noua reglementare nu a mai păstrat instituţia aşa-numitelor „licenţe din oficiu” (prevăzute de art. 50 – 52 din Legea nr. 64/1991, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 203/2002)[1], instituţie care, parţial, a fost absorbită de instituţia licenţei obligatorii pentru cazuri excepţionale.
- 1. Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare
- Sediul materiei. Conform art. 48 alin. (1) – (3) din Legea nr. 64/1991, republicată: „(1) La cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei.
(3) Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza circumstanţelor date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o înţelegere într-un termen rezonabil.”
- Raţiune şi ipoteză. Scopul fundamental al oricărei legislaţii având ca obiect invenţiile îl constituie stimularea realizării de invenţii, în vederea aplicării acestora spre beneficiul omenirii. „Monopolul” de exploatare a invenţiei brevetate nu trebuie „pervertit”, prin blocarea utilizării invenţiei, ci trebuie să fie folosit tocmai în vederea atingerii scopului fundamental menţionat. De aceea, titularul brevetului de invenţie are nu numai dreptul de exploatare a acesteia, ci şi, cu anumite circumstanţieri, inventatorului îi revine o obligaţie – juridică – de a proceda, în cadrul anumitor termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate, în caz contrar fiind aplicabile sancţiuni, printre care licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare.[2] Se poate chiar considera că această formă de licenţă obligatorie reprezintă o manifestare în forme specifice a instituţiei abuzului de drept, în sensul că dreptul subiectiv de exploatare exclusivă nu mai este ocrotit (în integralitate) atunci când se face dovada că nu sunt exercitate potrivit cu scopul lor economic şi social (art. 1 – 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice).
Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare constituie o evoluţie legislativă, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea asupra brevetelor de invenţie din 17 ianuarie 1906, potrivit cu care: „Brevetul pierde validitatea sa: […] c) Când brevetatul n-a exploatat invenţia sa în ţară în interval de 4 ani, socotiţi de la data brevetului, sau când exploataţia a fost întreruptă pe timp de doi ani„.[3] Conferinţa de la Lisabona din 1958 pentru revizuirea Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale a constatat că decăderea reprezintă o sancţiune prea aspră, astfel încât, printre altele, a modificat dispoziţiile art. 5 lit. A) pct. 2) – 4) din Convenţie, care în prezent au următorul conţinut: „2) Fiecare ţară a uniunii va putea lua măsuri legislative care să prevadă concesiunea de licenţe obligatorii, pentru a preveni abuzurile care ar putea să rezulte din exercitarea dreptului exclusiv conferit de brevet, ca de exemplu în caz de neexploatare.
3) Decăderea din drepturile conferite de brevet nu va putea fi prevăzută decât pentru cazul în care concesiunea de licenţe obligatorii s-r fi dovedit insuficientă pentru a preveni aceste abuzuri. Nici o acţiune în decădere sau în anulare a unui brevet nu va putea fi introdusă înainte de expirarea a doi ani de la concesiunea primei licenţe obligatorii.
4) O licenţă obligatorie nu va putea fi cerută din cauză de neexploatare sau de insuficientă exploatare înainte de expirarea unui termen de patru ani de la depozitul cererii de brevet sau de trei ani de la acordarea brevetului, termenul care expiră cel mai târziu fiind cel care se aplică; ea va fi refuzată dacă brevetatul îşi justifică lipsa de acţiune cu motive valabile. O astfel de licenţă obligatorie va fi neexclusivă şi ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub forma de concesiune de sub-licenţă, decât împreună cu partea din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa respectivă.„
În aplicarea acestor prevederi internaţionale, Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile şi inovaţiile a reglementat pentru prima dată în România, prin art. 24, licenţa obligatorie, instituţie care a fost menţinută şi prin art. 46 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, precum şi, în prezent, prin art. 48 şi urm din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Reamintim că materia este reglementată şi prin art. 30 şi 31 din TRIPS.[4]
- Condiţii. Următoarele condiţii cumulative trebuie să fie îndeplinite pentru acordarea unei licenţe din oficiu:
- a) Invenţia este brevetată în România; nu importă dacă titularul este subiect de drept din România sau din străinătate;
- b) A expirat un termen de 4 ani calculat de la data depozitului reglementar naţional sau a expirat un termen de 3 ani calculat de la data acordării brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu[5]; deşi legea nu prevede în mod expres, socotim că licenţa obligatorie poate fi solicitată cu succes şi în ipoteza în care înăuntrul acestor termene iniţiale invenţia a fost aplicată, dar, după consumarea termenului care expiră cel mai târziu, această aplicare este abandonată pentru cel puţin 4 ani[6];
- c) Înăuntrul termenului stabilit conform regulii imediat anterioare, invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României; aplicarea (suficientă) a acelei invenţii în străinătate nu împiedică acordarea licenţei obligatorii[7]; exploatarea pe teritoriul României poate fi reprezentată fie de activitatea desfăşurată de către titularul brevetului, fie de aceea desfăşurată de către beneficiarul unei licenţe contractuale[8]; cu titlu de exemplu, următoarele activităţi au fost considerate insuficiente spre a împiedica sancţionarea neîndeplinirii obligaţiei de exploatare de către titularul brevetului: simplele încercări făcute în atelierele titularului; un act izolat de fabricaţie; o instalaţie impracticabilă, cu maşini defecte; anunţurile din presă conţinând oferte de acordare a licenţei; fabricarea aflată în disproporţie vădită cu importanţa exploatării aceleiaşi invenţii în străinătate, ce conduce la concluzia unui simulacru de exploatare[9]; de asemenea cu titlu de exemplu, următoarele activităţi au fost considerate ca aplicare suficientă pe teritoriul statului care a acordat brevetul: fabricarea însăşi a maşinii brevetate, nefiind neapărat necesar să se facă dovada şi a vânzării acesteia; aplicarea neîntreruptă a obiectului brevetat, chiar dacă aplicarea este de minimă importanţă; fabricarea în proporţii mici, dar reală; concesiunea unei licenţe de fabricare imediat utilizată; instalarea unui atelier de fabricare ce a necesitat investiţii mari, la care se adaugă oferte de licenţe şi depozitări de materiale anume construite pentru această investiţie[10];[11]
- d) Titularul brevetului „nu poate să îşi justifice[12] inacţiunea„; sub acest aspect, poate fi vorba, de exemplu, despre obstacole tehnice sau economice, dar nu şi – bunăoară – existenţa unor negocieri pentru acordarea licenţei, sau existenţa exploatării reprezentate de contrafacerea comisă de un terţ etc.[13]; condiţia nu este îndeplinită atunci când invenţia principală nu este exploatată, dar se exploatează invenţia de perfecţionare acelei dintâi; pe de altă parte, neexploatarea brevetului de perfecţionare nu este acoperită prin exploatarea brevetului principal[14];
- e) Nu s-a ajuns la o înţelegere între titularul brevetului şi persoana interesată, privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei[15] (de exemplu, încheierea unei licenţe contractuale sau a unui contract de cesiune).[16]
- Procedura de acordare. Acordarea licenţei obligatorii presupune desfăşurarea unei proceduri judiciare.
26.1. Solicitantul. În acest scop, „orice persoană interesată” (alin. (1) al art. 48) poate sesiza Tribunalul Bucureşti, pentru ca, în cadrul unui proces civil, în contradictoriu cu titularul brevetului de invenţie (care va avea calitatea procesuală de pârât), să facă dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute expres de alin. (1) – (3) din art. 48.
Reclamantul („orice persoană interesată„) poate fi persoană fizică sau persoană juridică (aceasta din urmă, de drept privat sau de drept public[17]). Se pune, însă, problema dacă, în afara condiţiilor expres prevăzute de art. 48 alin. (1) – (4), mai este nevoie să fie făcute anumite dovezi cu privire la persoana însăşi a reclamantului. Mai precis, este vorba despre faptul că în alte legislaţii (de exemplu, în dreptul francez[18]) se prevede că solicitantul trebuie să facă dovada că se află în situaţia de a exploata invenţia „într-o modalitate efectivă şi serioasă” (iar, dacă este cazul, instanţa poate să ordone efectuarea unei expertize asupra acestei capacităţi de exploatare a invenţiei). În dreptul român, o asemenea exigenţă nu este prevăzută. Nu este, totuşi, mai puţin adevărat, că art. 48 alin. (1) şi alin. (3) pretind ca acţiunea să fie formulată de o „persoană interesată” (sublinierea noastră, L.M.). Socotim că această formulare nu poate să aibă o semnificaţie tautologică, în sensul că legiuitorul ar fi intenţionat să repete, în cuprinsul redactării acestei dispoziţii legale concrete, principiul că una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa „interesului”.[19] Aşa fiind, rezultă că, întrucât intenţia legiuitorului a avut o altă finalitate, se poate lua în considerare posibilitatea ca instanţa judecătorească să cerceteze dacă solicitantul este o persoană „interesată„, adică aptă să exploateze invenţia ce constituie obiectul cererii sale, fiindcă nu poate avea „interesul” obţinerii unei licenţe obligatorii decât persoana care se află în poziţia de a putea să treacă la exploatarea efectivă a acesteia, într-o modalitate sau alta. În plus, interpretarea pe care am întrevăzut-o se poate baza şi pe constatarea că solicitantul trebuie să facă dovada, printre altele a faptului că nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul brevetului; or, realizarea de astfel de negocieri de către un solicitant care nu deţine capacitatea efectivă de exploatare ulterioară a invenţiei îi poate permite titularului de brevet să îşi justifice inacţiunea de a nu fi aplicat invenţia prin intermediul licenţei acordate acestui solicitant necalificat.
În plus, după modificarea Legii 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi prin invocarea alin. (2) al art. 49, potrivit căruia „Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal pentru aprovizionarea pieţei.”[20]
26.2. Instanţa judecătorească. În ceea ce priveşte instanţa judecătorească sesizată, trebuie observat că Tribunalul Bucureşti are competenţă exclusivă ca primă instanţă. Conform art. 51 alin. (2), hotărârea Tribunalului Bucureşti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, iar potrivit dreptului comun (art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă) recursul va fi soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care pronunţă o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
26.3. Înregistrarea licenţei obligatorii. În baza art. 52, licenţa obligatorie trebuie să fie înregistrată la O.S.I.M. (după caz: în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie), care procedează la publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii acordării licenţei obligatorii, în termen de o lună de la primirea comunicării hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă, prin grija persoanei interesate. Aceeaşi procedură este urmată şi în cazul retragerii licenţei obligatorii. Deşi nu există nici o prevedere expresă în acest sens, trebuie decis că publicarea produce efecte numai faţă de terţi, iar nu şi între părţi, faţă de care hotărârea judecătorească este opozabilă din momentul în care a rămas definitivă şi irevocabilă[21].[22]
- Efecte. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă expuse mai sus, terţul solicitant dobândeşte dreptul de exploatare a invenţiei, şi anume – astfel cum dispune art. 49 alin. (1) – în condiţiile stabilite prin hotărârea judecătorească „în ceea ce priveşte întinderea şi durata acestora[23] [ale licenţelor obligatorii – precizarea noastră, L.M.], nivelul remuneraţiei cuvenite deţinătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a licenţelor acordate.”[24] Aşadar, licenţa obligatorie este limitată în timp şi cu titlu oneros.
În plus, astfel cum dispune în mod expres acelaşi text legal, aceasta este o licenţă neexclusivă. Rezultă că, după acordarea unei licenţe obligatorii, titularul brevetului îşi păstrează dreptul de a conferi licenţe contractuale altor beneficiari, precum şi că este posibilă acordarea, în condiţiile legii, şi a altor licenţe obligatorii (fiindcă exploatarea realizată de beneficiarul licenţei obligatorii acordate nu îl scuteşte pe titularul brevetului de a-şi îndeplini propria sa obligaţie de aplicare a invenţiei pe care a brevetat-o). La aceeaşi concluzie conduce şi art. 49 alin. (2), care subliniază că „Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal pentru aprovizionarea pieţei.” Totuşi, trebuie precizat că existenţa unei licenţe obligatorii va constitui un element de care nu poate să facă abstracţie instanţa judecătorească învestită de către un alt solicitant cu o altă cerere de licenţă obligatorie, pur şi simplu pentru că urmează să se ţină seama de necesităţile concrete ale pieţei, în sensul asigurării unui profit ca urmare a exploatării acelei invenţii. Cu alte cuvinte, existenţa pe una şi aceeaşi piaţă a unui anumit număr de utilizatori ai invenţiei brevetate ar fi de natură să disipeze foarte mult monopolul temporar, ceea ce poate echivala cu căderea invenţiei în domeniul public. Aşa fiind, nu excludem dreptul unui beneficiar de licenţă obligatorie de a participa în procesul purtat între un alt solicitant şi titularul brevetului de invenţie, în condiţiile prevăzute de art. 49 şi urm. din Codul de procedură civilă pentru participare terţilor în procesul civil. Astfel cum s-a observat. „[…] în lipsa unei dispoziţii exprese (existente în alte legislaţii), beneficiarul licenţei obligatorii nu va avea calitatea de a intenta o eventuală acţiune în contrafacere a brevetului (prevăzută de art. 59 din lege).”[25]
În sfârşit, se pune problema dacă licenţa obligatorie este personală, aşadar dacă este sau nu este transmisibilă către terţe persoane. Soluţia asupra acestei probleme întâmpină una dintre cele mai surprinzătoare dificultăţi după modificarea prin Legea nr. 203/2002 a Legii nr. 64/1991, care în cuprinsul art. 50 conţine două alineate succesive total contradictorii: „(1) Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu partea de întreprindere sau cu fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul în care o licenţă obligatorie a fost acordată conform art. 48.” Contradicţia există fiindcă art. 48 constituie sediul materiei pentru toate cele trei categorii posibile de licenţă obligatorie, iar nu numai pentru licenţa obligatorie acordată în caz de neexploatare a invenţiei (alin. (1) – (4) ale art. 48).[26]
Care dintre cele două alineate succesive prevalează ?
Suspectăm faptul că alin. (2) al art. 50 conţine o gravă eroare de tehnică legislativă, în sensul că în mod cu totul inexplicabil s-a omis indicarea acelor fragmente ale art. 48 (cel mai probabil a alin. (8), prin care este reglementată licenţa de dependenţă) ce sunt exceptate de la aplicarea regulii stabilite prin alin. (1) al art. 50. Supoziţia noastră se bazează pe faptul că lit. c) a alin. (8) conţine reglementări proprii (de altfel, şi ele extrem de confuze) cu privire la transmisibilitate.
Oricum ar fi, singurul lucru clar în legătură cu art. 50 este acela că ansamblul dispoziţiilor sale este neclar, astfel că devine necesar ca textul său să fie supus interpretării juridice. În cadrul unui asemenea demers, este natural să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale: „O astfel de licenţă obligatorie va fi neexclusivă şi ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub forma de concesiune de sub-licenţă, decât împreună cu partea din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa respectivă.„[27]
De aceea, nu ni se pare că, sub acest aspect, contribuţia art. 31 lit. e) din TRIPS[28] ar fi determinantă[29], fiindcă nu vedem de ce efectul care este recunoscut acestui din urmă act internaţional în cadrul dreptului intern nu a putut să fie – deja – jucat de către art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, care este, de asemenea, un act internaţional căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie („Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.„)[30]
- Încetarea licenţei obligatorii. Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare încetează la data indicată în însăşi hotărârea judecătorească prin care a fost instituită. Nu excludem ca aceeaşi persoană să poată re-edita procedura pentru dobândirea unei noi licenţe obligatorii, în măsura în care şi de această dată sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, este evident că licenţa obligatorie nu mai poate produce efecte juridice specifice la momentul încetării (indiferent de motiv) valabilităţii brevetului de invenţie, când invenţia cade în domeniul public.
În sfârşit, potrivit alin. (1) al art. 51, Tribunalul Bucureşti (ca primă instanţă) poate să fie sesizat, cu o solicitare motivată, de către persoana interesată (în primul rând – desigur – de către titularul brevetului) spre a pronunţa o hotărâre prin care să fie retrasă licenţa obligatorie acordată anterior, „atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care au determinat acordarea acesteia riscă să se producă din nou.”
Deşi din formularea textului nu rezultă în mod direct, apreciem că este natural ca licenţa să fie retrasă inclusiv în cazul (de fapt, în primul rând în cazul) în care se constată că beneficiarul acesteia nu şi-a îndeplinit obligaţia de exploatare a invenţiei.
- 2. Licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale
- Sediul materiei şi categorii. Potrivit art. 48 alin. (5) – (7), „În afara motivelor prevăzute la alin. (2),[31] o licenţă obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul Bucureşti:
- a) în situaţii de urgenţă naţională şi, în principal, în interesul apărării naţionale sau al siguranţei naţionale ori când interesele publice o cer;
- b) în alte situaţii de extremă urgenţă;
- c) în situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale.
(6) Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (5) nu impune îndeplinirea condiţiilor menţionate la alin. (2). Totuşi, beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă.”
Textul legal reprodus (care este inspirat de art. 31 din TRIPS) instituie, aşadar, trei ipoteze distincte a căror trăsătură comună constă în caracterul excepţional al împrejurărilor în care este permisă instituirea licenţei obligatorii.
- Raţiune. În fiecare dintre aceste trei ipoteze, licenţa obligatorie nu este dispusă cu titlu de sancţiune pentru neîndeplinirea de către titularul dreptului a obligaţiei sale de exploatare a invenţiei, ci în scopul apărării unor interese generale de natură excepţională.
- Condiţii. Într-o tehnică legislativă criticabilă, atât alin. (5), cât şi alin. (6) ale art. 48 stabilesc redundant că, pentru ca Tribunalul Bucureşti să admită cererea de autorizare a licenţei obligatorii pentru cazuri excepţionale, nu este necesară cercetarea faptului dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost aplicată insuficient pe teritoriul României, aşadar nu este necesară îndeplinirea condiţiei prealabile prevăzute de alin. (2) ale aceluiaşi articol. Cum însă alin. (2) face referire expresă la prevederile alin. (1), rezultă că – în mod implicit – nici condiţia instituită prin acestea nu mai trebuie să fie îndeplinită. Cu alte cuvinte, autorizarea licenţei obligatorii poate fi dispusă chiar şi mai înainte de expirarea unui termen de 4 sau de 3 ani (conform distincţiilor acolo operate), deşi – din nou printr-o criticabilă tehnică legislativă – nici alin. (5) şi nici alin. (6) sau vreun alt text al legii nu impun această soluţie în mod expres. Soluţia rezultă, de altfel, şi ca urmare a analizei naturii raţiunilor avute în vedere de legiuitor, deoarece „situaţiile de urgenţă naţională” sau „alte situaţii de extremă urgenţă” ori situaţiile de necesitate a „utilizării publice în scopuri necomerciale” pot apărea atât după, cât şi mai înainte de expirarea, după caz, a menţionatelor termene de 4 sau de 3 ani.
Este însă aplicabilă şi în această ipoteză condiţia stabilită prin alin. (3) al art. 48 în sensul că, „deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o înţelegere într-un termen rezonabil.”
În plus faţă de această condiţie generală, pentru fiecare dintre cele trei ipoteze distincte reglementate de alin. (5) al art. 48 este necesară îndeplinirea unor condiţii speciale proprii, asupra cărora apreciază în mod motivat instanţa judecătorească, sub cenzura instanţelor judecătoreşti superiore.
- Procedura de acordare, efecte, încetare. În privinţa acestor aspecte, rămân valabile precizările făcute anterior cu prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare[32].
Este util, totuşi, să subliniem că ne aflăm în prezenţa unei proceduri judiciare, iar nu administrative – aşa cum era aceea stabilită pentru „licenţele din oficiu” de art. 50 şi urm. din Legea nr. 64/1991, în redactare anterioară modificării sale prin Legea nr. 203/2002.
În acest context, se vădeşte – din nou – criticabilă tehnica legislativă utilizată la elaborarea Legii nr. 64/1991. De această dată, este vorba despre faptul că prevederi cu caracter de recomandare generală din art. 31 al TRIPS (adresate în principal legiuitorilor naţionali, pentru implementare adecvată în legislaţiile interne) au fost preluate ca atare în cuprinsul art. 48 alin. (6) fraza a doua[33] şi alin. (7)[34], în sensul că beneficiarul licenţei obligatorii are obligaţia să aducă la cunoştinţa solicitantului sau a titularului brevetului că instanţa judecătorească a autorizat licenţa obligatorie. Într-adevăr, o asemenea obligaţie instituită indistinct face în mod inexplicabil abstracţie de împrejurarea că, întrucât procedura de autorizare este judiciară, solicitantul sau titularul brevetului, ca regulă generală, va fi citat spre a participa la soluţionarea acţiunii prin care s-a cerut instituirea licenţei obligatorii şi, tot astfel, i se va comunica hotărârea judecătorească de către instanţă, în vederea eventualei promovări a căilor de atac. Aşa încât suntem puşi în situaţia de a considera că textele legale menţionate îşi găsesc raţiunea (dar şi atunci doar parţial) exclusiv în ipoteza excepţională a autorizării licenţei obligatorii pe calea ordonanţei preşedinţiale pronunţate fără citarea pârâtului (art. 581 alin. (3) din Codul de procedură civilă).
- 3. Licenţa obligatorie de dependenţă
- Sediul materiei. Potrivit art. 48 alin. (8) din Legea nr. 64/1991, republicată, „În cazurile în care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere drepturilor conferite de un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional reglementar este anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului ulterior va putea fi autorizată numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii suplimentare:
- a) invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;
- b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
- c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în care o licenţă obligatorie este, de asemenea, transmisă.”
Prevederile anterioare trebuie corelate cu cele ale art. 32: „Pentru o invenţie dintr-o cerere de brevet care nu poate fi aplicată fără a aduce atingere unei invenţii dintr-o cerere de brevet anterioară şi brevetată, OSIM va lua o hotărâre de acordare numai după notificarea tuturor părţilor interesate cu privire la relaţia dintre invenţii.”[35]
Această limită specială a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate constituie o noutate în cadrul legislaţiei române, fiind introdusă prin Legea nr. 203/2002 şi având ca sursă de inspiraţie art. 1 lit. l) din TRIPS, precum şi, într-o oarecare măsură, prevederile art. L.613-15 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa (text modificat prin Legea nr. 96-1106 din 18 decembrie 1996).[36] Ea reprezintă o consecinţă firească a noii abordări legislative privind relaţia dintre invenţia aşa-numită „invenţie de perfecţionare” (complementară, dependentă) şi „invenţia perfecţionată” (principală).
- Ipoteza este aceea în care exploatarea unei invenţii brevetate (invenţia ulterioară) presupune exploatarea inerentă a unei alte invenţii brevetate în baza unei cereri cu o dată de depozit anterioară (invenţia anterioară)[37], dar nu s-a ajuns la o înţelegere între cei doi titulari de brevet sub acest aspect.
- Condiţii. De aceea, în măsura în care este îndeplinită condiţia stabilită prin lit. a) a textului[38] şi, în plus, se face dovada că nu s-a ajuns la o înţelegere amiabilă, titularul brevetului ulterior poate solicita Tribunalului Bucureşti autorizarea unei licenţe obligatorii care să îi permită să îşi exploateze propria invenţie fără ca prin aceasta să se considere că sunt încălcate implicit drepturile titularului de brevet anterior. În doctrină, această formă de licenţă obligatorie este uzual denumită „licenţă de dependenţă.”
- Procedura de acordare, efecte, încetare. Cât priveşte procedura de acordare, precum şi încetarea, rămân valabile – mutandis mutandis – precizările făcute anterior cu prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare[39].
De asemenea, şi efectele sunt asemănătoare, dar unele particularităţi rezultă din prevederile lit. b) şi c) ale textului.
Astfel, pe cale de reciprocitate, dacă s-a acordat o asemenea „licenţă de dependenţă”, şi titularul brevetului anterior are dreptul să solicite acordarea – „în condiţii rezonabile” – a unei licenţe asupra invenţiei ulterioare (conform art. 48 alin. (8) lit. b).
În condiţiile în care redactarea prevederilor lit. c) din alin. (8) al art. 48 este extrem de neclară, devine necesară interpretarea acestora în lumina sub-paragrafului (iii) al art. 31 lit. l) din TRIPS, spre a trage concluzia că licenţa obligatorie de dependenţă, ca atare, este personală (netransmisibilă), fiind însă admisibilă transmiterea sa accesorie deodată cu transmiterea brevetului titularului „invenţiei ulterioare”. În tăcerea legii (precum şi a prevederilor TRIPS), considerăm că, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie să fie dată şi cu privire la eventuala licenţă reciprocă obţinută de către titularul brevetului asupra „invenţiei anterioare”.
[1] A se vedea L. Mihai, op.cit., 2002, p. 170 – 182.
[2] Reamintim că în Statele Unite ale Americii nu există obligaţia titularului de brevet de a exploata invenţia, sub sancţiunea instituirii unei licenţe obligatorii; nu mai puţin, o asemenea neexploatare poate determina implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust. (A se vedea A. R. Miller, M. Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell, ediţia a II-a, West Publishing Co., St. Paul, 199l0, p. 129).
[3] Acest text şi-a păstrat redactarea iniţială chiar şi după modificarea Legii din 1906 prin Legea din 21 februarie 1907 şi prin Legea din 6 august 1927.
[4] Prevederile art. 30 şi 31 din TRIPS sunt reproduse supra, în Capitolul I al prezentului titlu.
[5] „În cazul în care invenţia a fost exploatată după împlinirea termenului de 3 ani [stabilit prin Decretul nr. 884/1967, dar echivalent termenelor de 4 ani sau de 3 ani reglementate prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 – sublinierea noastră, L.M.], dar mai înainte de introducerea cererii pentru acordarea licenţei obligatorii, aceasta nu se poate acorda” (I. Cameniţă, op.cit., p. 192).
[6] Nu selectăm celălalt termen – de 3 ani – reglementat prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, deoarece este natural ca în această materie interpretarea să se facă în favoarea titularului de brevet.
[7] Se consideră (a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, Brevetele de invenţiune. Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de invenţiune, cu jurisprudenţa română şi străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 67) că importul din străinătate pe teritoriul statului care a eliberat brevetul nu constituie aplicare a invenţiei în acest din urmă stat. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa franceză (a se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).
[8] În acest sens, a se vedea I. Cameniţă, op.cit., p. 192.
[9] A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67 (şi bibliografia acolo indicată).
[10] Ibidem.
[11] Articolul L.613-11 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa, corespondent al art. 49 din Legea nr. 64/1991, stabileşte – la pct. 2 – condiţia conform căreia „produsul brevetat nu a fost comercializat într-o cantitate suficientă spre a satisface necesităţile pieţei franceze„; socotim că această formulare poate sugera un criteriu care să faciliteze conturarea conţinutului conceptului de „insuficientă aplicare” din legea română.
Aceeaşi finalitate o poate avea şi cunoaşterea cazurilor socotite întemeiate pentru acordarea licenţelor obligatorii potrivit dreptului englez, astfel: 1) invenţia nu este exploatată la întreaga capacitate ce este rezonabil practicabilă; 2) cererea internă pentru produsul brevetat nu este satisfăcută în condiţii rezonabile sau este satisfăcută într-o măsură substanţială prin import; 3) exploatarea invenţiei în ţară este stânjenită sau împiedicată de importul din străinătate; 4) refuzul acordării de licenţe (în condiţii rezonabile) nu permite ca o piaţă potenţială de export să fie aprovizionată cu produse fabricate în ţara care a eliberat brevetul sau prejudiciază înfiinţarea sau dezvoltarea industriei interne. Pentru expunerea acestor cazuri (inclusiv cu indicarea unor precedente judiciare), a se vedea W. R. Cornish, op.cit., p. 256.
[12] În sensul că nu îşi poate justifica în mod temeinic inacţiunea (deoarece justificări se pot găsi oricând).
[13] A se vedea: I. Cameniţă, op.cit., p. 192; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 229 (şi jurisprudenţa franceză acolo indicată).
[14] În acest sens, G. Vander Haeghen, Brevets d’invention, Bruxelles, 1928, nr. 517 (apud B. scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67).
[15] „Condiţiile excesive propuse de către titularul brevetului echivalează cu un refuz” (A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).
[16] Totuşi, conform alin. (6) al art. 49, „În cazul în care o licenţă obligatorie este autorizată pentru a remedia o practică anticoncurenţială, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (3) – (5)” – aşadar nici această condiţie analizată în text.
[17] Conform alin. (4) al art. 48, „Beneficiarul licenţei obligatorii poate fi inclusiv Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta.”
[18] A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 229 (şi jurisprudenţa acolo citată).
[19] Asupra „interesului”, ca una dintre condiţiile generale de exerciţiu ale acţiunii civile, a se vedea, de exemplu, V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Volumul I. Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 270 – 273 (şi bibliografia acolo indicată).
[20] Totuşi, pentru invenţiile din domeniul tehnologiei de semiconductori, licenţa obligatorie „va fi acordată numai pentru scopuri publice necomerciale sau pentru a remedia o practică stabilită ca fiind anticoncurenţială, ca urmare a unei proceduri judiciare su administrative” (art. 49 alin (3) teza finală).
[21] Pentru exprimarea unei opinii care pare contrară, a se vedea V. Roş, op.cit., p. 411.
[22] Toate actele efectuate de către beneficiarul licenţei anterior hotărârii judecătoreşti constituie contrafacere. (A se vedea A. Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 230, precum şi jurisprudenţa acolo indicată).
[23] „Întinderea şi durata licenţelor obligatorii vor fi limitate la scopurile pentru care acestea au fost autorizate” (fraza întâi din alin. (3) al art. 49).
[24] Condiţiile licenţei obligatorii stabilite iniţial de către instanţa judecătorească pot fi modificate ulterior tot de către instanţă, la cererea fie a beneficiarului licenţei obligatorii, fie a titularului de brevet (a se vedea, în acest sens, A. Chavanne, J. J. Burst, loc.cit.), dar, desigur – adăugăm noi – numai dacă au intervenit circumstanţe noi, altfel opunându-se principiul autorităţii lucrului judecat.
[25] Y. Eminescu, Comentariu, p. 187 (unde referirea la art. 59 trebuie înţeleasă astăzi, după republicarea din anul 2003 a Legii nr. 64/1991, ca având în vedere prevederile art. 58 alin. 1). Articolul L.615-2 alin. 2 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa prevede că beneficiarul licenţei obligatorii poate introduce acţiunea în contrafacere, dacă, anterior, l-a pus în întârziere pe titularul brevetului iar acesta a rămas inactiv.
[26] Reamintim că art. 48 alin. (5) – (7) reglementează licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale, iar art. 48 alin. (8) reglementează licenţa obligatorie de dependenţă.
[27] Sublinierea noastră, L.M.
[28] Conform textului, „[…] o astfel de utilizare va fi netransmisibilă, cu excepţia părţii din întreprindere sau a fondului de comerţ care beneficiază de aceasta„.
[29] Pentru această poziţie, a se vedea C. I. Stoica, R. Dincă, op.cit., p. 181.
[30] În plus, astfel cum se arată de către aceiaşi autori, „Soluţia se sprijinea pe câteva argumente precum: 1) Licenţa obligatorie se acordă la cererea interesatului numai de către Tribunalul Bucureşti şi numai după ce s-a încercat o înţelegere cu titularul; 2) Licenţa obligatorie este neexclusivă, astfel încât titularul brevetului poate acorda ulterior alte licenţe şi poate accepta oferte de exploatare din partea altor terţi doritori de a deveni beneficiari de licenţă.”
[31] Conform art. 48 alin. (2), care se referă la licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare, „Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei.”
[32] A se vedea supra, sub-secţiunea §.1. din cadrul acestei secţiuni.
[33] „Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă, în cel mai scurt timp.„
[34] „În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta, atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un brevet de invenţie valid este sau va fi utilizat de Guvern, respectiv de terţi, vor anunţa titularul brevetului despre utilizarea acestuia, într-un timp rezonabil.”
[35] De asemenea, art. 49 conţine prevederi speciale privind situaţia brevetului de soi nou de plantă (alin. 4) şi a invenţiei biotehnologice (alin. 5).
[36] A se vedea: J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 117 – 118; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 230 – 231.
[37] Articolul 31 lit. l) din TRIPS utilizează termenii de „al doilea brevet” şi, respectiv, „primul brevet”.
[38] Este evident eronată formularea textului în sensul că nu numai prevederile lit. a), ci şi cele ale lit. b) şi c) ar institui condiţii (cumulative), în ultimele două situaţii fiind vorba în realitate despre efecte ale instituirii licenţei obligatorii în favoarea titularului brevetului ulterior.
[39] A se vedea supra, sub-secţiunea §.1. din cadrul acestei secţiuni.
