3.1 Infractiuni prevazute in Legea nr. 21/ 1996
Legea nr. 21/ 1996 contine o singura incriminare penala, si anume cea prevazuta in art. 63.
Obiectul juridic generic al acestei infractiuni il constituie relatiile sociale care asigura desfasurarea normala a unor activitati economice al caror regim este reglementat de lege. Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale care apara dreptul agentilor economici de a accede in mod liber pe piata si de a-si desfasura activitatea pe piata relevanta intr-un mediu concurential liber (exceptand ingradirile aduse concurentei in baza unor norme legale adoptate de Parlament), dreptul acestora de a-si apara relatiile cu clientela proprie si pozitia dobandita pe piata impotriva actelor abuzive de putere economica si contrare uzantelor comerciale cinstite ale concurentilor. In opinia mea, aceasta infractiune nu are un obiect material, ea fiind o infractiune care contine o stare de pericol social.
Latura obiectiva a infractiunii reglementate in art. 63 consta in realizarea unei intelegeri monopoliste sau a unui abuz de pozitie dominanta[1], in modalitatile prevazute in art. 5 alin.1 si 6 din Legea nr. 21/ 1996. Cu toate acestea, chiar daca o fapta intruneste elementele laturii obiective, ea nu va fi sanctionata in cazul in care s-a savarsit in conditiile stabilite prin art. 5 alin.2, cele prevazute in reglementarile Consiliului Concurentei emise in baza art. 5 alin.5 sau cele reglementate de art. 8 alin.1 (in aceste cazuri, legiuitorul a considerat ca faptele respective, chiar daca aparent intrunesc trasaturile faptelor monopoliste, in realitate sunt lipsite de acel pericol social care sa necesite sanctionarea lor). Infractiunea din art. 63 este susceptibila de a fi infaptuita in forma unica continua, unica continuata sau unica continua-continuata. Pentru existenta laturii obiective, se cere intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii: savarsirea unei sau multor fapte monopoliste (sub forma de intelegere monopolista si/sau abuz de pozitie dominanta) si aceste fapte sa aiba drept obiect (ceea ce inseamna ca fapta este incriminata chiar daca nu a avut o urmare imediata) sau drept efect (actual sau potential) afectarea semnificativa a concurentei pe piata relevanta sau pe o parte semnificativa a acesteia. Dupa cum se observa, structura laturii obiective a acestei infractiuni se abate de la structura clasica: element material – legatura de cauzalitate- urmare imediata.
Latura subiectiva a infractiunii consta in “intentie frauduloasa”, termen care dupa stiinta mea nu este consacrat in dreptul penal[2]. Cred ca prin aceasta formulare legiuitorul a dorit sa se refere la o forma de intentie directa calificata, in sensul ca faptuitorul a dorit producerea rezultatului socialmente periculos al actiunilor sale in vederea atingerii unui scop prohibit de lege, si anume intarirea pozitie sale pe piata intr-un mod contrar uzantelor comerciale cinstite. Exista insa o cerinta esentiala atasata laturii subiective, si anume ca faptuitorul sa fi participat “in mod determinant” la savarsirea infractiunii. Ceea ce inseamna “determinant” va ramane sa fie stabilit de practica judiciara. Ca un criteriu de apreciere a caracterului determinant al participarii, sugerez luarea in considerare a locului ocupat de faptuitor in ierarhia decizionala a agentului economic monopolist, coroborat cu participarea sa la savarsirea faptului monopolist.
Art. 63 alin.3 din Legea nr. 21/ 1996 contine o prevedere intalnita mai rar in dreptul penal romanesc, si anume posibilitatea instantei judecatoresti de a dispune publicarea in presa, pe cheltuiala celui vinovat, a hotararii definitive (de condamnare). O dispozitie asemanatoare exista si in cazul hotararilor judecatoresti penale de condamnare pentru savarsirea infractiunii de concurenta neloiala (art. 11 din Legea nr.11/ 1991). Asemenea dispozitii se justifica, de regula, prin aceea ca publicarea hotararii aduce o reparatie “morala” persoanei vatamate, reabilitand-o in ochii publicului (in cazul nostru, in ochii propriei clientele). In cazul art. 63 alin.3, functia de reabilitare a imaginii victimei este mai putin importanta (de multe ori, faptul monopolist nu a adus nici o atingere “reputatiei” agentului economic agresat si nici nu are un impact cert asupra clientelei acestuia). Cred insa ca mai multa importanta prezinta aici intentia legiuitorului de a notifica publicul cu privire la caracterul profund nociv al practicilor monopoliste si modul in care statul intervine pentru a pedepsi asemenea fapte (ceea ce da expresie functiei preventiv-educative a sanctiunii penale, mai accentuata in aceasta situatie decat in cazul raspunderii penale pentru alte infractiuni).
Subiectul activ al infractiunii este o persoana fizica care are calitatea de agent economic sau care lucreaza pentru un agent economic persoana juridica. Desigur, acea persoana trebuie sa fie responsabila penal. Infractiunea din art. 63 este susceptibila de participatie sub orice forma.
Subiectul pasiv al infractiunii poate fi orice agent economic (si/ sau un consumator, atunci cand fapta monopolista ia forma unui abuz de pozitie dominanta).
Cat priveste punerea in miscare a actiunii penale, trebuie observat ca numai Consiliul Concurentei este abilitat sa sesizeze organele de urmarire penala (art. 63 alin.2). Ratiunea acestei dispozitii este, cred eu, una de eficienta: Consiliul Concurentei fiind un organ abilitat sa faca investigatii asupra incalcarii Legii nr.21/ 1996 si avand pregatirea de specialitate necesara pentru a aprecia daca se afla in fata unei fapte monopoliste, este mult mai “economic” sa aprecieze el (in mod preliminar) daca exista elementele constitutive ale infractiunii, degrevand astfel organele de urmarire penala de o activitate pentru care nu sunt pregatite.
[1] Pentru calificarea conceptelor de “intelegere monopolista” si “abuz de pozitie dominata”, precum si pentru analiza modalitatilor de infaptuire a intelegerilor monopoliste si abuzului de pozitie dominanta, a se vedea O. Capatina, Dreptul concurentei comerciale. Concurenta patologica. Monopolismul, Ed. LUMINA LEX, Bucuresti, 1993, pp. 40-105 si 122-143; G. Boroi, Dreptul concurentei [Note de curs], 1996, pp. 72-100 si 103-116.
[2] Cu privire la formele intentei ca modalitate a vinovatiei penale, a se vedea C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Ed. ALL, Bucuresti, 1997, pp.157-162.
