Metode și principii de coordonare a regulilor juridice

Analiza sistemică a dreptului permite ca să utilizăm discuția prin deschiderea unor noi orizonturi metodologice de abordare a domeniului dreptului. Căci cunoscut este faptul că nici o normă juridică nu poate ac- ționa izolat, ruptă de restul normelor, sau scoasă din contextul instituției și ramurii de drept. Totodată, nici ramurile de drept nu sunt complet izo- late, deoarece toate normele juridice formează un sistem integru. Pentru a elabora și aplica dreptul, trebuie ca să coordonăm normele juridice, ceea ce ar însemna punerea într-o anumită ordine. În literatura juridică se mai folosește termenul de corelare cu sensul de compatibilitate, con- cordanță. Căci a coordona regulile de drept care au aceeași natură este ușor, mai complicată este situația în care natura regulilor este diferită, sau situația în care este necesar a alege între ele. În acest sens, poate fi consultată Legea privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale din 18.07.2003// MO, nr.208-210 din 03.10.2003 și Legea privind actele legislative ale RM din 27.09.2001//MO, nr.36-38, 2002. Principalele metode de coor- donare a textelor se fondează pe autoritatea izvoarelor care le conțin, domeniul de aplicare a normei juridice, pe coerența sistemului juridic.

Metode fondate pe autoritatea textelor

Prescripțiile normelor sunt comenzi, au forță și respectul lor poate fi impus prin constrângere publică, deci sunt egal obligatorii. Dar aceas- ta se întâmplă atâta timp cât prescripțiile sunt în armonie. Când apare discordanța, trebuie de știut care prevalează, căci nu toate au aceeași forță.

Astfel se impune necesitatea unei ierarhii a normelor. În această privință Kelsen concepea ordinea juridică organizată ierarhic sub for- ma piramidală, în care fiecare normă își trage validitatea sa din cea imediat superioară. În vârful piramidei se află norma fundamentală, numită „Grundnorm”. În concepția acestui autor, unitatea sistemului este asigurată de faptul că validitatea unei norme, elaborată conform altei norme, se bazează pe aceasta din urmă, a cărei elaborare, la rândul ei, este prevăzută de altă normă și tot așa până la norma fundamentală. În concepția kelseniană, normele constituționale reprezintă treapta cea mai înaltă în conformitate cu care trebuie elaborate celelalte norme. Sistemul de drept are un caracter ierarhic, fiind alcătuit din norme ju- ridice cu forță juridică diferită (desigur, forța normei este determinată de forța izvorului dreptului în care se află). lerarhia normelor poate fi formală și materială.

lerarhie formală – în funcție de competența organului ce a adop- tat norma respectivă și categoria actului normativ care conține norma, ierarhie materială – în cazul normelor cu aceeași forță juridică sau cuprinse în izvoare care nu sunt incontestabil recunoscute ca atare.

Pentru a explica ierarhia formală a normelor, trebuie de analizat Constituția, tratate, legi, acorduri internaționale, principii generale, hotărâri și de evidențiat ce se indică în ierarhia normelor juridice mai întâi: normele constituționale sau din tratatele ratificate etc. La noi ierarhia formală plasează, mai întâi, Constituția și legile constituționale, apoi – legile organice, legile ordinare, după care – actele subsecvente sau subordonate legii: decrete ale președintelui Republicii, hotărâri ale Guvernului, hotărâri, decizii, regulamente, reguli, instrucțiuni ale auto- rităților publice centrale și ale celor locale.

Conform opiniei specialiștilor în domeniu, actele subordonate legii trebuie: să nu conțină dispoziții contrare legii; să nu dea reglementări primare; să nu intervină în domenii a căror reglementare este prevăzută a fi dată prin lege; să fie date în limitele competențelor materiale și teri- toriale ale organului de la care emană; să respecte ierarhia forței juridice a actelor normative; să fie date în forma și procedura prevăzută pentru fiecare dintre ele.

Constituția prevede și delegarea legislativă – art.106², Guvernul poate adopta ordonanțe cu valoare de lege ordinară, care nu au nevoie de a fi promulgate de șeful statului. Ordonanțele se emit în baza unei legi de abilitare adoptată de parlament, în care se specifică domeniul pentru care se vor emite ordonanțe și data până la care se pot emite ordonanțele. Legea de abilitare poate cere ca ordonanțele să fie supuse aprobării Parlamentului în termenul stabilit în legea de abilitare.

Legea privind actele legislative stipulează că prevederile actului legislativ trebuie să corespundă dispozițiilor constituționale și să fie în concordanță cu cadrul juridic existent. În acest sens, trebuie să fie com- patibile cu Constituția toate normele juridice ale sistemului de drept, in- diferent de izvorul de drept în care sunt cuprinse. La asigurarea acestei compatibilități un rol de seamă revine Curții Constituționale, prin inter- mediul verificării constituționalității normelor juridice atât sub aspect intrinsec, cât și extrinsec.

Sub aspect intrinsec (material) – aprecierea compatibilității cu Constituția se poate realiza printr-o cunoaștere aprofundată a Constitu- ției, a legăturilor sale interne dintre diferite elemente componente, dar mai ales, a spiritului Constituției, cunoaștere ce depășește interpretarea literală a normelor constituționale și care face apel la principii, concep- te cu un conținut mai profund decât cel dat de litera Constituției.

Sub aspect extrinsec (procedural) – aprecierea se bazează pe ob- servarea respectării dispozițiilor procedurale prevăzute de Constitu- ție în procesul adoptării actelor normative din care face parte norma contestată. Este vorba de normele privind competența organului care a adoptat (emis) norma, procedura prin care s-a realizat adoptarea, moda- litatea de votare a actului normativ respectiv.

lerarhia impune ca normele juridice cu forță juridică inferioară să nu depășească sfera de reglementare stabilită prin actul normativ cu forță juridică superioară, fiindcă reglementările ce depășesc limitele stabilite prin actul superior devin primare, iar relațiile sociale pot fi re- glementate primar doar de lege, și nu de acte subsecvente legii. Nu este permis ca prin intermediul reglementărilor unui act normativ cu forță juridică inferioară să se deroge de la normele unui act normativ cu forță superioară. Derogările sunt posibile numai între acte juridice cu aceeași forță juridică.

lerarhia formală, bazată pe organul emițător, este insuficientă și poate fi inexactă, nu cuprinde principiile generale, jurisprudența, doc- trina, cutuma. Soluția acestei situații este oferită de ierarhia materială a normelor. La baza sistemului de drept se află un număr de idei de maxi- mă generalitate, cărora le este subordonată atât activitatea de creare, cât și de aplicare a dreptului. Aceste idei sunt numite principii generale ale dreptului. Și elaborarea, și aplicarea dreptului trebuie realizate, astfel încât rezultatele lor să nu contrazică aceste principii.

Legiuitorul trebuie să respecte principiile fundamentale ale liber- tății și justiției, numite de unii principii supraconstituționale. Nu avem o listă a principiilor generale ale dreptului, dar se observă tendința de universalizare a principiilor generale. Ca rezultat se pot constata urmă- toarele principii: justiției, libertății, egalității, responsabilității și, deși nu sunt fixate în scris, ele se impun obligatoriu și se poate spune că există încă un principiu superior de protecție a umanității, a demnității și de respect a persoanei umane. Astfel, în procesul de creare și aplicare a dreptului, autoritățile competente trebuie să țină cont de conformarea regulilor și soluțiilor date de ele acelor reguli de maximă generalitate care sunt principiile generale.

Autoritatea normelor ține nu numai de ierarhia izvoarelor care le conțin, ci și de caracterul conduitei prescrise de ele. Distincția dintre texte imperative și supletive se prezintă ca un mod de clasificare pentru a măsura marja de libertate pe care legea o lasă particularilor în înche- ierea actelor juridice. Este și un mod de coordonare a normelor pentru că permite a măsura rigoarea comandamentului legal.

Textele imperative impun absolut respectul pentru că garantează un interes esențial, de protecție individuală și de interes public. Texte- le supletive sunt cele enunțate de legiuitor pentru a suplini voința ne- exprimată a părților. În dreptul civil sunt multe astfel de norme și ele se aplică atunci când părțile nu și-au exprimat voința, libertatea căreia a fost permisă de legiuitor. Regulile supletive, spre deosebire de cele imperative nu se interesează de ordinea publică sau bunele moravuri. Caracterul imperativ sau supletiv al normei poate fi determinat prin in- dicarea acestui lucru în text, din redactare, forma de exprimare, cum ar fi utilizarea verbului trebuie – imperativ, iar poate – supletiv. Pentru a determina dacă norma-i imperativă sau supletivă, trebuie de interpretat care este obiectul regulii. Este în cauză un interes general de ordine so- cială sau protecție individuală? Dar aceasta nu este evident tot timpul, trebuie descoperită rațiunea legii.

Altă categorie de metode sunt metodele fondate pe domeniul tex- tului juridic (Conflicte de legi în timp, a celor generale cu speciale).

Organul care adoptă actul normativ va căuta să asigure compatibi- litatea dispozițiilor noii reglementări juridice și a celor care sunt în vi- goare în alte acte normative cu aceeași forță juridică. Pentru aceasta se vor redacta texte compatibile cu prevederile actelor normative în vigoa- re, se modifică, completează sau abrogă dispoziții din actele normative în vigoare ce cuprind reglementări paralele, incomplete ori contradicto- rii față de prevederile noului act normativ.

Este bine ca în cazul normelor cu aceeași forță juridică să se indice categoria actului normativ în care acestea sunt cuprinse: acte generale, speciale sau de excepție. Actele normative generale cuprind norme ju- ridice aplicabile tuturor raporturilor sociale sau subiecților de drept ori unor anumite categorii de raporturi sau subiecți. Actele speciale cuprind norme aplicabile în exclusivitate unor categorii de raporturi sociale sau subiecți de drept strict determinate prin derogare de la norma generală. În caz de divergență între o normă a actului normativ general și o normă a actului normativ special – se aplică norma specială. Actele normative de excepție reglementează raporturi sociale generate de situații excepți- onale, ele derogă și de la cele generale, și de la cele speciale.

Din punct de vedere sistematic – dreptul comun este reprezentat de reguli generale, adică cele din Coduri. La elaborarea noilor norme juri- dice codurile, în calitate de legi generale (legi-cadru), constituie o bază practică pentru coordonarea normelor datorită caracterului lor foarte general. În al doilea rând, legea-cadru trebuie să fie luată ca bază pentru coordonare în toate legile din domeniu.

Legile speciale sunt cele ce derogă de la dreptul comun, au un do- meniu de aplicare mai restrâns. Confruntarea a două texte mai mult sau mai puțin generale sau speciale este relativă. Pentru a aprecia conflictul dintre un text general și unul special, trebuie comparat gradul relativ de generalitate, căci orice text este într-un fel câte odată mai general și special decât altul.

În caz de conflict, legile speciale exclud legile generale în limitele domeniului lor de aplicare.

Coordonarea normelor se face și în timp. Art.22 al Constituției consacră principiul neretroactivității legii, prin aceasta urmărindu-se promovarea securității și certitudinii juridice, fiecărei persoane acor- dându-i-se posibilitatea de a cunoaște reglementările juridice și a-și conforma comportamentul său regulilor dinainte stabilite. Art.6 alin. (1) al Codului civil prevede că legea civilă nu are efect retroactiv. Ea nu modifică și nici nu suprimă condițiile de constituire a unei situații juridice constituite anterior, nici condițiile de stingere a unei situații juridice stinse anterior. Când legea ulterioară generală intră în conflict cu cea anterioară specială, prevalează prima, dar cea specială supra- viețuiește în domeniul său strict. Dacă ambele sunt de același nivel, atunci se aplică legea adoptată ulterior (Hotărârea Curții Constituționa- le din 04.07.2000//Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.29/1 din 04.07.2000). Când abrogarea este tacită, ea rezultă din incompatibilita- tea legii noi cu cea veche, dacă sunt de același nivel ierarhic.

Doctrina contemporană distinge efectul imediat al legii noi de cel retroactiv. Legea nouă fără a fi retroactivă, se aplică imediat la situații create anterior intrării în vigoare cu condiția că nu atinge consecințele deja survenite, ci doar cele posterioare intrării în vigoare. Legile nonpe- nale se aplică imediat, chiar și consecințelor rezultate din situațiile stabi- lite anterior intrării în vigoare (cu excepția materiei contractuale) – art.6 alin.(4) „În cazul situațiilor juridice contractuale în curs de realizare la data intrării în vigoare a legii noi, legea veche va continua să guverneze natura și întinderea drepturilor și obligațiilor părților, precum și orice alte efecte contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel”. Contractele rămân sub imperiul legii sub care s-au încheiat – aceasta ar trebui să fie regula, iar sintagma „ dacă legea nouă nu prevede altfel” trebuie luată în considerare dacă este vorba de un interes public, ordine publică.

Și a treia modalitate de coordonare a regulilor juridice în cadrul aceluiași sistem juridic este coordonarea textelor în funcție de calită- țile inerente ale sistemului juridic. În acest caz, coordonarea poate fi realizată în funcție de următoarele calități: armonia sistemului juridic, completitudine, economia sistemului juridic.

Coordonarea în funcție de:

1. În ceea ce privește armonia sistemului juridic, conform argu- mentului sistematic, se consideră că dreptul este un sistem ordonat, și toate dispozițiile trebuie interpretate în sensul că ele se armonizează cu restul textului sau cu sistemul juridic. Conform argumentului coerenței, legiuitorul nu poate reglementa aceeași situație într-o manieră contra- dictorie, antinomia lor se poate reduce făcând apel la o a treia regulă ce permite a o înlătura pe una din cele două norme.
2. Argumentul prezentat în favoarea completitudinii sistemului ju- ridic se fondează pe ideea că există norme pentru orice situație, cel pu- țin cele generale, dacă nu speciale. Deci, în acest sens, nu există lacune, chiar probleme noi ca cele legate de bioetică, transsexualism, procreația asistată sunt trecute în drept prin intermediul principiilor generale și reguli tehnice privitor la starea civilă, filiație etc., urmând principiul libertății – că tot ce nu-i interzis este permis (Portalis). Tăcerea legii se interpretează în favoarea posibilității de a acționa sub rezerva principi- ilor generale, a ordinii publice și bunelor moravuri.
3. Coordonarea în funcție de economia sistemului juridic se referă la utilitatea normelor, evitându-se repetările, să nu fie elaborate norme inutile, dar și ca utilizarea unui text să nu conducă la privarea altui text de utilitate și putere.

Un moment care nu trebuie trecut cu vederea este și coordonarea textelor prin referire la principiile generale ale dreptului. Sistemul ju- ridic este orientat spre finalități și se inspiră din idei directoare ce con- stituie într-un sens osatura lui. TGD degajează principiile fundamentale și noțiunile elementare ale sistemului juridic ce stau la baza unității lui. Referirea la principii directoare destinată să înlăture injustiția poate ex- clude aplicarea unor reguli de drept, de aceea trebuie de avut în vedere riscurile și insecuritățile legate de utilizarea lor.

Dacă până acum s-au pus în discuție metodele de coordonare în cadrul aceluiași sistem juridic, în continuare este necesară dezvolta- rea metodelor de coordonare în cadrul diverselor sisteme juridice. În acest context trebuie să ne intereseze, credem în primul rând, coordona- rea normelor juridice de drept național cu cele ale dreptului internațio- nal. Sigur că, chiar de la începutul analizelor, trebuie să luăm în calcul anumite deosebiri și în primul rând, modalitatea de creare a normelor, cel internațional este consecință a consensului statelor, iar cel național este creat de către legiuitorul național.

Dreptul internațional constituie într-o importantă măsură protecția în planul relațiilor internaționale a normelor de drept intern a statelor, în special, a celor mai elaborate și avansate într-un domeniu sau altul, care îl împrumută sub aspect conceptual și tehnico-juridic. Necesitatea de a coordona reguli interne și internaționale – ca mecanisme instituți- onale – apare în vederea ratificării și intrării tratatelor internaționale în vigoare.

Superpoziția dreptului internațional se rezolvă prin două scheme:

• dualistă, după care există două sisteme separate și regula inter- națională poate avea efect după ce este introdusă în dreptul intern;
• monistă, după care ambele sisteme de drept atât cel intern, cât și cel internațional se fondează într-unul, unele opinii considerând că cea internațională prevalează, altele dau prioritate dreptului intern, iar regu- la internațională are o autoritate inferioară celei a legii. Este important de a stabili raporturile dreptului Comunităților Europene cu drepturile interne ale țărilor-membre. În acest cadru, pot fi sesizate câteva situații:

1. Prevalarea ordinii juridice internaționale – Constituția RFG – regulile generale de drept internațional public fac parte integrantă din dreptul federal. În Franța – tratatul are o forță superioară legii, dar nu supraconstituțională. În Italia – tratatele au aceeași putere ca și legea.
2. Raporturile dreptului Comunităților Europene cu drepturile interne ale țărilor – Dreptul Comunităților Europene s-a extins dato- rită puterii Consiliului și Comisiei de a adopta regulamente, directive și a lua decizii. Regulamentele au o putere generală, sunt obligatorii și direct aplicabile în toate statele-membre. Directiva este obligatorie. Dar fixează doar rezultatele la care se speră, lăsând naționalilor să găsească formele și mijloacele pentru a ajunge la acele rezultate. Dacă regula- mentele și directivele se adresează statelor, apoi deciziile – obligatorii și ele nu numai statelor, dar și particularilor, întreprinderilor. Curtea de justiție a Comunităților Europene asigură respectul dreptului în inter- pretarea și aplicarea tratatului și competența sa se impune statelor. Ea statuează cu titlu prejudicial asupra interpretării tratatului și validitatea interpretării dată de instituțiile Comunității sau trimisă de jurisdicțiile naționale. Deci, dreptul comunitar nu este un simplu drept interetatic, ci formează o ordine juridică uniformă, structurată ce se dezvoltă în sim- bioză cu dreptul intern al statelor-membre. Are un efect direct. Curtea Comunității Europene a statuat că este constituită o ordine juridică inter- națională nouă, proprie Comunității, integrată în sistemul juridic al state- lor-membre în folosul căreia statele și-au restrâns drepturile lor suverane în domenii limitate, subiecții căreia sunt nu numai statele, dar și cetățenii lor. Dreptul comunitar poate crea sarcini, dar și drepturi pentru particu- lari și se integrează automat fără a fi nevoie de ratificare ș.a. Superiori- tatea și prioritatea dreptului comunitar – judecătorul național însărcinat cu aplicarea dreptului comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, neaplicând orice dispoziție contrară din legislația na- țională, chiar și posterioară, fără a aștepta eliminarea prealabilă a acelei dispoziții pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
3. Raportul CEDO cu dreptul intern – CEDO are mecanisme efi- ciente, poate fi sesizată de stat și particulari după epuizarea căilor inter- ne. Statele trebuie să-și adapteze legislația lor, să aplice CEDO corect Convenția, dar și jurisprudența CEDO și să execute deciziile CEDO.

În consecință, dreptul comunitar și CEDO devine prioritar în or- dinea juridică internă. Jurisdicțiile judiciare și administrative aplică di- rect dreptul comunitar, în Italia judecătorul îndepărtează legea chiar și posterioară, dacă este contrară dreptului comunitar fără a avea nevoie de o declarație a Curții Constituționale. În Germania – superioritatea dreptului comunitar asupra celui național. Curtea Supremă norvegiană și cea austriacă atribuie CEDO valoare constituțională și verifică com- patibilitatea legilor interne cu normele CEDO. Anglia și Suedia încă sunt reticente, dar mai puțin.

În genere, s-a statuat principiul priorității dreptului comunitar, care a fost fundamentat de către Curtea de Justiție a Comunității Europene, pornind de la argumentele legate de natura specifică a Comunității ce este constituită pe o durată nelimitată și este dotată cu atribuții proprii, cu personalitate și capacitate de reprezentare internațională. De aceea dreptul comunitar este un sistem general aplicabil pe întreg teritoriul UE. În caz de conflict, se aplică norma comunitară.

Internaționalizarea schimburilor economice, mobilitatea persoa- nelor implică situații juridice cu element de extraneitate și pot apărea conflicte între legile statelor, se reglementează de principiile dreptului internațional privat, judecătorul trebuie să aplice dreptul străin, sau lex mercatoria pentru relații comerciale internaționale, sau convenții internaționale. Cel mai des se recurge la regulile legislative și preto- riene ale dreptului internațional privat. Orice țară are propriile sale norme de drept internațional privat, dar metodele și criteriile sunt pu- ține și constante: mai întâi regula teritorialității, apoi a personalității legii – cetățenia persoanei. Dar există și statut mixt. Ca o tendință este legea forului.

Pentru metodologia coordonării regulilor juridice provenite din di- ferite sisteme juridice, în cazul aplicării dreptului, primul pas constă în găsirea regulii aplicabile.

În dreptul penal – se aplică legea statului pe teritoriul căruia s-a co- mis infracțiunea. Ce se înțelege prin termenul „teritoriu”? Dar dacă in- fracțiunea constă din mai multe fapte comise pe teritoriul câtorva state?

În drept privat – regulile se găsesc în cartea a V-a a Codului civil, care are 7 capitole și 48 de articole. Ele se aplică când trebuie soluțio- nate probleme de drept privat cu elemente de extraneitate. Coordonarea se face prin stabilirea unei ierarhii formale și materiale, gradul forței obligatorii și modul de determinare a domeniilor de aplicare materială în timp și spațiu.