1. Noţiuni generale

Infracţiunile contra vieţii, reprezintă cele mai grave infracţiuni contra persoanei, prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte bunul cel mai de preţ, care este viaţa. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare severitate.

Obiectul juridic. Infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţa, fiecare persoană, luată individual, apare ca titular al dreptului absolut la viaţa, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viaţă al titularului.

Omorul. Primul loc, in cadrul infracţiunilor contra vieţii, al căror grad de pericol social, a fost evidenţiat este ocupat de omor. Conform articolului 174 C. pen., această infracţiune constă în „uciderea unei persoane”, la aceasta adăugându-se că, potrivit articolului 19 alin. Penultim C. pen., uciderea persoanei se realizează cu intenţie în cazul omorului, mai exact cu ştiinţa şi voinţa făptuitorului. Acestea fiind spuse, este şi mai uşor de înţeles de ce se distanţează atât de mult această infracţiune sub raportul gravitaţii, de celelalte infracţiuni contra vieţii. Tocmai de aceea se poate argumenta sancţionarea omorului cu o pedeapsă mult mai aspră decât pedepsele cu care sunt sancţionate celelalte infracţiuni contra vieţii.

2. Importanţa şi rolul investigaţiei criminalistice a omorului

Viaţa omului, existenţa sa, in egală măsură individuală si socială, a stat în centrul acţiunilor, al transformărilor proprii tuturor etapelor parcurse de umanitate in dezvoltarea sa.

Apărarea uneia dintre cele mai mari valori , ea însăşi creatoare de valoare are o semnificaţie cu totul deosebită. A pune in pericol viaţa unui om reprezintă un act care primejduieşte nu numai existenţa individului, ci însuşi ansamblul relaţiilor sociale, omul reprezentând esenţa acestor relaţii. A ucide înseamnă a su-prima pe făuritorul de istorie, pe beneficiarul bunurilor create împreuna cu se-menii săi. Prin apărarea acestei valori estimabile este ocrotită, nu nu-mai fiinţa umană, dar şi imensa masă a relaţiilor sociale.

Dintre numeroasele mijloace de apărare a vieţii omului, amintim şi mijloacele juridice, dintre acestea, un loc important ocupându-l cele proprii dreptu-lui penal. Astfel, este necesar să se apeleze la termenul de investigare, în accepţiunea sa de cercetare, de anchetă penală a unor fapte penale, aşa cum sunt con-sacrate în activitatea de urmărire penală in primul rând, pentru a-i evidenţia atât complexitatea cât si dificultăţile, dar şi pentru a ne apropia, de o anumită terminologie devenită tot mai frecventă (de exemplu crime investigation). Acest mod caracteristic de apărare a existenţei persoanei are, insă, un caracter amplu, neputând fi concepută decât in cadrul unui sistem organizat de anchetă destinată aflării adevărului, activităţile tehnico – tactice criminalistice ocupând o poziţie deosebită.

Rolul si importanţa investigaţiei criminalistice in soluţionarea infracţiunilor împotriva vieţii – ca şi a celorlalte fapte penale –rezultă din aceea că ştiinţa Criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele şi mijloacele tehnico – ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului şi eventual a victimei. Totodată, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum şi prin metodologia cercetării omorului, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.

În esenţa, criminalistica oferă instrumentele ştiinţifice destinate atât conturării elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării făptuitorului, cât şi aplicării unei pedepse conform vinovăţiei sale.

3. Natura morţii

Indiferent de modalităţile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească dacă in cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă – patologică sau fiziologică, sinucidere sau accident . În cazul în care se confirmă existenţa morţii violente, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acţiunii de ucidere – spre exemplu moartea unei femei însărcinate ca urmare a unor manopere avortive, violul care s-a soldat cu moartea sau sinuciderea victimei, conform Codului penal al României, art.197, alin.3.

Pentru stabilirea naturii morţii atât a cauzelor cât şi a mecanismului de producere , un rol extrem de important îi revine medicinii legale. Cu toate acestea, apreciem că şi organele de urmărire penală trebuie să cunoască un minimum de date pentru a face diferenţierea dintre o moarte violentă şi una neviolentă, dintre leziunile produse prin acţiunea diferitelor obiecte, să diferenţieze leziunile prin împuşcare, de exemplu, de cele produse cu obiecte tăioase, înţepătoare. Cu siguranţă că prin constatarea sau expertiza medico- legală, problemele in discuţie vor fi rezolvate în baza argumentelor ştiinţifice. Însă, până la aflarea concluziilor specialiştilor, organul de urmărire penală, are obligaţia de a interpreta o serie de urme, să explice mecanismul de formare al acestora, la acestea se mai adaugă şi elaborarea versiunilor iar în raport de acestea, să desfăşoare activităţi în scopul identificării şi prinderii făptuitorului.

Astfel, în cazul morţii consecutive leziunilor produse prin obiecte contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului, etc), în unghi obtuz (drug de fier in patru muchii, ciocan cu suprafaţa pătrată sau rotundă, şi altele), cu suprafaţă sferică, (bilă, piatră), sau cu suprafaţă cilindrică (baston, ţeavă, şi alte-le) – urma obiectului se reflectă complet sau parţial in leziune, depinzând de regularitatea ei şi de unghiul de înclinare la care se adaugă greutatea obiectului şi energia cinetică, precum şi regiunea corpului, unde acţionează factorul mecanic. Rănile contuze au marginile neregulate, zdrenţuite, adesea fiind întrerupte prin punţi de piele intactă şi nu trebuie confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede. Acest gen de răni se caracterizează prin hemoragie redusă. În cazul leziunilor mortale consecutive traumatismelor prin obiecte ascuţite – des-picătoare, tăietoare, înţepătoare – în general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea. Sinucigaşul se înjunghie stând în picioare sau şezând şi atunci sângele se scurge în şiroaie paralele pe părţile anterioare ale corpului şi picioare, producând mici bălţi – pete de sânge prin scurgere. La infracţiunea de omor, atât mişcarea victimei cât şi acţiunile săvârşite de aceasta pentru a se apăra, vor avea ca rezultat numeroase pete de sânge, de diferite forme şi mărimi şi împrăştiate în câmpul comiterii infracţiunii.

Rănile produse prin obiecte înţepătoare se caracterizează prin existenţa unui orificiu de pătrundere şi a unui canal. De cele mai multe ori acest orificiu reflectă lăţimea minimă a instrumentului iar uneori, unele particularităţi ale a-cestuia. Toate cele arătate se constituie în elemente ce pot dirija cercetările încă din faza iniţială.

Spre exemplu, în cazul sesizării despre producerea unui accident de circulaţie, având urmări mortale, se pot descoperi pe corpul sau îmbrăcămintea victimei urme din cele menţionate mai sus, care coroborate cu lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere duce şi la formularea versiunii privind disimula-rea omorului într-un accident.

4. Cauza nemijlocită a morţii

Organele de urmărire penală în dovedirea existenţei infracţiunii de omor, trebuie să stabilească dacă între activitatea desfăşurată de către făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate. Altfel spus, dacă modalităţile concrete în care a acţionat şi acţiunile ori inacţiunile celui în cauză constituie cauza morţii sau erau susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind vorba de o legătură de cauzalitate şi nu de o cauzalitate exclusivă, acesta nu este condiţionată de suficienţa acţiunii de ucidere, de a produ-ce prin ea însăşi moartea victimei. De asemenea, nu prezintă relevanţă, sub aspectul raportului de cauzalitate, dacă acţiunii de ucidere i s-au adăugat şi alte cauze preexistente – concomitente sau survenite -, cum ar fi: boala victimei ori complicaţiile survenite ca urmare a renunţării la tratamentul medical prescris sau neglijenţei în aplicarea acestuia.

În acest sens s-a pronunţat si practica judiciară. Astfel, faptul că victima – lovită cu pumnii şi picioarele peste tot corpul până ce aceasta, căzând la pământ nu a mai putut să se ridice, fiind în stare de inconştienţă – nu a fost internată de urgenţă într-un serviciu de specialitate – ceea ce dacă s-ar fi întâmplat ar fi oferit „şanse de supravieţuire”, aşa cum se arată în actele medico-legale – nu constituie cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta incul-patului şi rezultatul survenit. În aceste condiţii, inculpatul a comis infracţiunea de omor, iar nu loviri cauzatoare de moarte ( Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 352/1981 în Repertoriu de practică judiciară in materie penală).

Inculpatul a aplicat victimei, în cap, mai multe lovituri cu un corn de că-prior. Victima a fost imediat internată in spital, iar după 8 zile de spitalizare a fost externată, considerându-se că este vindecată. Peste o săptămână insă, ea a fost reinternată în spital în stare de comă, decedând a doua zi. Din actele medicale a rezultat că plaga frontală prezentată de victimă – vârful de corn se rupsese şi rămăsese in cavitatea craniană – era de la început extrem de gravă, fiind, prin ea însăşi, direct mortală, chiar în condiţiile unui tratament prompt şi corespunzător. În atare situaţie, nedecelarea de către organele medicale de specialitate a corpului străin din craniu şi, ca urmare, a neaplicării unei terapeutici neadecvate nu constituie cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul survenit, atâta vreme cât se constată că fără activitatea inculpatului, moartea victimei nu s-ar fi produs .

Neaplicarea, de către organele medicale, a unei terapeutici complete nu poate constitui cauza morţii persoanei şi nu poate fi interpretată ca o întrerupere a raportului de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul produs (Trib. Suprem, secţ. pen, dec. nr. 1642/1974).

4. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

Lămurirea problemelor multiple şi diverse pe care le ridică soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor privind infracţiunea de omor, în toate formele sale, impune valorificare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, descoperite şi ridicate de la faţa locului, prin intermediul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.

Urgenţa dispunerii constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice este dată, fie de pericolul dispariţiei unor mijloace de probă ori de schimbarea unor situaţii de fapt, fie de necesitatea lămuririi fără întârziere a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

În raport cu modalităţile concrete în care s-a săvârşit infracţiunea, la faţa locului pot fi găsite-aşa cum s-a precizat-o mulţime de urme:

– urme ale omorului-atât urme formă, cât şi urme materiale;

– urme ale animalelor;

– urme ale vegetalelor;

– urme ale obiectelor-îmbrăcăminte, încălţăminte, mijloace de transport, substanţe pulverulente.

Ne propunem exemplificarea problemelor de ordin general, considerându-le strict necesare pentru formularea corectă a întrebărilor ce se adresează specialiştilor.

4.1 Urmele de mâini

În cazul urmelor de mâini, când se prezintă urma şi modul de comparaţie, specialistului i se solicită să stabilească dacă urma ridicată cu ocazia cercetării locului faptei şi amprenta, sunt sau nu create de aceeaşi persoană. În opinia unor autori, constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza dactiloscopică poate avea ca obiect, şi stabilirea faptului dacă amprentele de la cadavru şi amprentele presupuselor rude ale acestuia conţin dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia.

În situaţia în care specialistului i se prezintă doar urma în litigiu ori obiectul purtător de urme, constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza dactiloscopică va avea posibilitatea să lămurească probleme de genul:

– dacă obiectul ridicat din câmpul infracţiunii prezintă sau nu urme şi, în caz afirmativ, numărul şi natura acestora-digitale sau palmare;

– tipul, subtipul şi varietatea urmelor respective;

– dacă urmele în cauză reprezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;

– mecanismul de formare a urmelor;

– dacă desenul papilar a fost impregnat cu vreo substanţă în momentul creării urmelor, precum şi natura acelei substanţe;

– vechimea urmelor.

4.2. Urmele de picioare

Expertiza urmelor de picioare-urme plantare şi de încălţăminte-permite identificarea creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol sau încălţat. Fireşte că identificarea se realizează, ca şi în cazul urmelor de mâini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.

Nu se ridică nici un fel de probleme atunci când se prezintă şi persoana bănuită de comitere a omorului, sarcina constatării ori expertizei fiind aceea de a stabili dacă urma descoperită la faţa locului şi modelele pentru comparaţie au fost create sau nu de aceeaşi persoană.

De cele mai multe ori, în faza iniţială a cercetărilor, nu poate4 fi prezentată şi persoana care se presupune că a creat urma, iar specialiştii vor fi solicitaţi în acest caz să răspundă la o serie de întrebări, de genul:

– natura urmei prezentate spre examinare;

– dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale de identificare;

– piciorul de la care provine urma;

– mecanismul de formare;

– substanţa cu care a fost creată şi vechimea aproximativă a urmei;

-direcţia de mers a persoanei care a creat urma;

– sexul, greutatea aproximativă şi vârsta persoanei care a creat urma plantară;

– eventualele particularităţi anatomo-patologice ale persoanei respective.

Elementele preţioase de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de urme, formată de autor în câmpul infracţiunii. Este tipică, în acest sens, identificarea autorului unui omor săvârşit la începutul anilor′89, la un liceu din Bucureşti, a cărui victimă a fost o îngrijitoare, făptuitorul, un fost elev al liceului, lipsit de discernământ. Acesta a fost identificat pe baza urmelor de picioare lăsate pe holul şcolii.

4.3. Urmele de buze

Ţara noastră se situează printre primele ţări din lume privind identificarea persoanelor după urmele de buze. Acest fel de urme se găsesc destul de rar la locul săvârşirii infracţiunii, totuşi, nu este exclus ca urmele de buze să fie descoperite pe alimente, pe obiecte de sticlă-pahare, căni, sticle, etc-, porţelan, lut ars smălţuit, etc.

Pornind de la faptul că desenele coriale sunt unice la o persoană, în prezent, în unanimitate s-a acceptat ideea potrivit căreia urmele de buze pot duce cu certitudine la identificarea unei persoane în aceeaşi măsură ca şi urmele desenului papilar.

Între problemele la care se pot da răspunsuri prin expertiza urmelor de buze, amintim:

-dacă obiectul ridicat de la faţa locului prezintă sau nu urme de buze şi natura acestora;

-dacă urmele de buze au fost lăsate de una sau mai multe persoane şi dacă prezintă suficiente elemente caracteristice de identificare;

-dacă urmele au fost create de buza superioară sau inferioară;

-dacă urmele prezintă eventuale malformaţii congenitale- „buza de iepure”, „gura de lup” şi macrostonia – sau malformaţii patologice pe care le prezintă persoana care a creat urmele;

-sexul, vârsta aproximativă şi tipul antropologic al persoanei;

-mecanismul de formare al urmelor;

-particule adiacente ce se găsesc în urmele de buze, şi, eventual, vechimea lor;

-grupa sanguină a persoanei care a creat urmele de buze şi dacă aceasta coincide cu modelul de comparaţie, etc.

4.4. Urmele de dinţi, urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpul uman

Expertiza urmelor de dinţi şi de buze face parte din examinările care, prin natura împrejurărilor se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei reconstituiri a fizionomiei după urma de muşcătură.

Urma de dinţi formată în condiţii bune permite identificarea persoanei prin compararea modelelor obţinute experimental, iar, în lipsa acestora, serveşte la stabilirea sexului şi vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare, etc.

În ipoteza urmelor de dinţi, care se prezintă sub forma muşcăturilor, descoperite pe corpul victimei sau al agresorului, este necesar să fie examinate imediat, datorită deformării lor rapide prin procesele lor patologice ce au loc la nivelul tegumentului.

În scopul identificării persoanelor care au creat urme de dinţi, urechi, nas sau ale altor părţi ale feţei şi corpului uman, organele de urmărire penală pot solicita concursul specialiştilor pentru a elucida numeroase probleme, cum ar fi:

-dacă urmele descoperite la faţa locului au fost create de un corp uman şi, în caz afirmativ, de care parte a acestuia;

-dacă urma de dinţi a fost creată de dantura umană şi care sunt caracteristicile danturii persoanei, dacă a suferit vreun tratament stomatologic;

-dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane şi dacă prezintă sau nu elemente de identificare.

4.5. Urmele biologice

Urmele materie de natură umană, denumite fie urme biologice, fie urme biocriminalistice se întâlnesc după cum s-a mai precizat, în locul unde s-a săvârşit infracţiunea de omor. Indiferent de faptul că urmele sunt de sânge, de salivă, de spermă, de natură piloasă, osteologică, etc, examinarea acestora-în condiţii de laborator-poate oferi indicii preţioase necesare desfăşurării unor activităţi operative, de natură să conducă la identificarea şi prinderea făptuitorului.

În funcţie de natura urmelor descoperite la faţa locului, constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza biologică poate lămuri o serie de probleme extrem de variate.

În cazul urmelor de sânge se pot lămuri următoarele probleme:

-natura urmei-dacă este sânge uman sau animal;

-stabilirea grupei sanguine;

-vechimea aproximativă a urmei de sânge;

-poziţia corpului victimei în momentul sângerării;

-regiunea anatomică de unde provine sângele-în cazul sângelui proaspăt şi lichid.

În ceea ce priveşte urmele de salivă, specialistul sau expertul se poate pronunţa cu privire la următoarele aspecte:

-dacă pe obiectul ridicat de la locul faptei se găsesc sau nu urme de salivă;

-dacă saliva este de natură umană, şi în caz afirmativ, caracterul secretor sau nesecretor al persoanei de la care provine;

-grupa sanguină de la care provine urma şi indiciile ce atestă starea de sănătate a persoanei, mediul profesional al acesteia, tratamente medicamentoase urmate, inclusiv unele vicii .

La urmele de spermă se ridică, de obicei, aceleaşi probleme:

-natura urmelor;

-grupa sanguină a persoanei de la care provin;

-vechimea aproximativă a urmelor;

-dacă persoana care a creat urmele suferă de vreo boală venerică ori altă afecţiune patologică.

În cazul examinării firului de păr se pot elucida anumite aspecte, care, coroborate cu alte probe, pot conduce la identificarea autorului, şi implicit la dovedirea vinovăţiei:

-natura firului de păr-dacă este de natură umană sau animală;

-partea din corp sau zona de unde provin firele de păr, modul de detaşare, existenţa urmelor de distrugere, sânge, paraziţi ori a unor alteraţii patologice;

-culoarea naturală-în cazul în care părul prezintă urme de vopsire;

-sexul şi vârsta probabilă a persoanei.

După lămurirea acestor probleme, prin prezentarea firelor de păr pentru comparaţie, specialistul se poate pronunţa dacă urma are sau nu aceleaşi caracteristici generale sau individuale cu probele prelevate de la persoana suspectă.

În cadrul urmelor de natură animală şi de natură vegetală problemele se pun în mod asemănător, totuşi întâlnindu-se unele particularităţi.

Astfel, dacă în cazul urmelor formă se va cere specialistului sau expertului să se precizeze dacă urma a fost creată cu cea de la care provine modelul de comparaţie, în cazul urmelor biologice de natură vegetală interesează, printre altele, următoarele:

-zona de provenienţă a plantei, stadiul de vegetaţie şi anotimpul căreia îi corespunde;

-eventualele prelucrări şi modalităţile ori particularităţile cauzate de detaşare-, cu evidenţierea legăturilor ce există cu activitatea desfăşurată de către făptuitor;

-dacă există corespondenţă de gen şi specie între urma în litigiu şi modelul prelevat prin comparaţie.

De asemenea, cunoscând timpul comiterii faptei se vor putea face verificări în ceea ce priveşte modul cum şi-au petrecut timpul în perioada critică persoanele bănuite, dacă au fost văzute la locul faptei ori în împrejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii în acel loc – în raport cu alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi avut la descoperirea cadavrului, şi altele.

Bibliografie

Metodologia cercetării la fața locului a infracțiunii de omor