Metodologia interpretării dreptului

Un domeniu cu relevanță deosebită pentru drept este hermeneutica juridică. Hermeneutica juridică ca disciplină independentă ce se ocupă de studiul interpretării în drept este un domeniu relativ tânăr, dar care este foarte important pentru realizarea și aplicarea dreptului. În general însă, tema interpretării nu este nouă, iar pentru noi importantă este tra- tarea metodologiei interpretării.

Metodologia interpretării nu se reduce doar la enumerarea tehni- cilor folosite în procesul interpretării, ea oferă o concepție unitară de concentrare a unor tehnici, proceduri pe baza unor principii ce vizează optimizarea procesului interpretativ. Pentru clarificarea specificului in- terpretării, este nevoie de a elucida conceptul de interpretare, pe care îl întâlnim sub diverse formulări, dar care nu are și conotații distincte.

Astfel, unii autori menționează că interpretarea juridică este un an- samblu de operațiuni raționale de abstragere, lămurire și argumentare a sensurilor și semnificațiilor normative purtate de obiecte juridice – acte juridice, mijloace de probă – în scopul găsirii unei soluții pentru o problemă juridică teoretică sau practică. Pentru alții, interpretarea este procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluționăriii unor cauze. Pentru a treia categorie de autori, interpretarea este o operație logico-rațională, care, lămurind înțelesul exact și complet al dispozițiilor normative, oferă soluții juridice adecvate pentru diferite situații. Deci, deși formulările diferă puțin, toate definițiile menționează că este o operație sau o totali- tate de operațiuni de aflare a sensului normelor.

Căutarea sensului normei este legată de claritatea textului. Noți- unea de claritatea textului este o noțiune subiectivă, deoarece unuia îi este clar, altuia poate să nu-i fie clar, totodată, fiecare individ va extrage un sens diferit din același conținut. Acest lucru este determinat de ex- periența de viață a persoanei, experiența profesională, studii ș.a. Chiar dacă spunem că sensul e clar, aceasta nu înseamnă că nu-i dăm nici un

sens, ci îi dăm sensul uzual, din limbajul obișnuit. A decide să-i dai tex- tului un anumit sens înseamnă a interpreta. Deci, orice text are nevoie de a fi interpretat.

A interpreta în drept – înseamnă a da semnificație expresiei de vo- ință a legiuitorului, întrucât, ca oricare alt mesaj, și cel al legiuitorului este o evocare a conceptelor, ce sunt generalizări abstracte ale compor- tamentelor, trăsăturilor, calităților, modurilor de acțiune. Necesitatea de a interpreta în drept nu decurge neapărat din obscuritatea sau claritatea textelor normative, ci, mai degrabă, din natura lor.

La noi Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție art.2, litera e) arată că CSJ „dă explicații din oficiu în chestiunile de practică judiciară, ce nu țin de interpretarea legilor și nu au caracter obligatoriu pentru ju- decători” – Legea nr.789 din 26.03.1996 republicată în: MO nr.196-199 al RM din 12.09.2003. Deci – dă explicații, dar nu interpretează, dar explicația se face tocmai pentru a clarifica și a ajunge la uniformitatea înțelegerii unui text, deci este interpretare.

Generalizând, putem vorbi despre două grupuri de doctrine ale in- terpretării: 1. Cea care se bazează pe teza că interpretarea înseamnă a înțelege și explica gândul și voința legiuitorului – „interpretare-înțele- gere”. În această direcție este inclusă școala exegezei; și 2. Cea care se bazează pe ideea că a interpreta înseamnă a specifica un text general, a rectifica imperfecțiunile, a adapta la exigențele actuale – „interpretare- adaptare”. În acest caz, este importantă școala evoluționistă.

Reprezentanții școlii exegezei (fondată în Franța după adoptarea Codului Napoleon) considerau că dreptul este în totalitate cuprins în legea scrisă. Importanța oferită textului însă era determinată de voința legiuitorului. Sarcina interperetului consta în căutarea și descoperirea voinței legiuitorului, prin analiza textului, sau în caz de nevoie, să se constate motivul și scopul legii din lucrările preparatorii, să confrunte textul cu altele privind aceeași materie.

Analizele ulterioare asupra concepției expuse în cadrul școlii exe- gezei au adus după sine și critici. Astfel, Geny (Methode d’interpreta- tion en droit prive positif) nu nega exegeza, dar îi recunoștea limitele, de aceea acesta a înaintat teoria liberei cercetări științifice, care poate fi exprimată în maxima – prin cod, dar în afara codului. Interpretul trebuie să se ghideze de voința legiuitorului, dar dacă circumstanțele s-au schimbat, atunci voința dispare. Judecătorul realizează intenția le- giuitorului, dar soluția trebuie s-o fundamenteze pe elemente ale reali- tății obiective. Interpretul căuta în regulile juridice mijloace de a realiza echitatea obiectivă prin combinarea ideii de justiție cu cea de utilitate socială. Teoria liberei cercetări științifice în Europa nu prea s-a bucurat de popularitate, însă în SUA aceasta a avut succes, fiind acceptată și dezvoltată de adepții jurisprudenței sociologice (Roscoe Pound, Cardo- zo), fondată pe efectele sociale sau valoarea socială a principiului, dar aceasta este caracteristic sistemului anglo-saxon.

Este important de menționat că concepția expusă în cadrul școlii exegezei se conformează teoriei separării puterilor, legiutorul creează legea, judecătorul – nu, el o aplică și asigură securitatea juridică prin permanența sensului legii, un comportament anume va fi și în viitor apreciat ca și în prezent.

În concepția acestei școli este vulnerabilă opinia expusă, după care voința legiuitorului este prezentată ca neafectată de incertitudine, dar în realitate nu este așa. Un alt punct slab este prezentarea voinței legiuito- rului ca invariabilă.

Metoda exegetică se atașează voinței legiuitorului istoric, din mo- mentul adoptării legii, astfel, ținând dreptul în cadrul originar, oprește dezvoltarea lui și-l face anacronic.

În acest context, putem vorbi despre interpretarea sistemică, care se bazează pe analiza ordinii juridice ca un sistem coerent de reguli, principii, valori. Metoda sistematică pleacă de la ipoteza că dreptul este ordonat și regulile pot fi interpretate în funcție de contextul în care se află. Minimumul necesar pentru degajarea sensului unei prevederi par- ticulare este structura textului în care se află, și locul pe care-l ocupă în text. De exemplu, legea începe prin determinarea domeniului de aplicare și edictează un principiu pentru a aduce apoi excepții și în funcție de lo- cul unde se află se poate ști dacă constituie o regulă generală sau particu- lară. Totodată, sensul textului se determină în funcție de compatibilitatea sa cu alte texte, cu principiile generale, valorile fundamentale, tratatele internaționale. Importanța metodei constă în absorbirea incoerențelor, contradicțiilor și ambiguităților ordinii și restabilirea armoniei.

Cel de-al doilea tip de doctrină, cea evoluționistă, a apărut ca răs- puns la limitele concepției exegeților, și a fost stimulată de modificări majore în contextul vieții sociale, determinate de industrializare și ur- banizare. Trecerea la doctrina evoluționistă a fost asigurată de teoria liberei cercetări științifice a lui Fr.Geny. El nu făcea abstracție de voința legiuitorului, dar credea că trebuie cercetat ceea ce legiuitorul a voit în mod real. Dar când este vorba de situații și fapte noi pe care legiuitorul nu le-a prevăzut, atunci se trece la libera cercetare științifică și inspirân- du-se din date istorice, raționale, considerente de oportunitate, echitate, interpretul va construi o soluție ca și cum ar fi legiuitor.

Evoluționismul a preferat termenului de voință a legiuitorului pe cel de scop social al legii, obiectivul urmărit de legiuitor, căci interpre- tat conform voinței legiuitorului textul era puțin adaptat la noile realități sociale. În acest caz, doctrina evoluționistă considera că interpretarea textului trebuie să se facă în funcție de necesitățile societății la momen- tul aplicării legii.

Astfel, evoluția este perceptibilă din trei puncte de vedere:

1. Referința la lege a făcut loc referinței la sistemul juridic, înțele- gând în afară de acte normative, cutuma, principiile și valorile ce pot fi logic induse.
2. Referința la voința legiuitorului istoric face loc unei referințe generale la legiuitor atemporal ce corespunde raționalității sistemului.
3. Referința la dreptul natural (încă frecventă la școala exegezei) este înlocuită cu referința la știința dreptului care crede că textele nu fac decât să consacre logic datele.

În concluzie, la acest compartiment, menționăm că în momentul în care stăm în fața alegerii uneia dintre cele două doctrine, atunci alege- rea va depinde de vârsta legii. Dacă este o lege veche, atunci preferabilă va fi cea evoluționistă, pentru o lege nouă din contra, căci ea cores- punde aspirațiilor sociale ale momentului. De fapt, nu atât vârsta legii, cât faptul de a ști dacă soluțiile oferite de ea sunt social acceptabile la momentul aplicării.

În consecință trebuie să ne referim și la metodele care pot fi utiliza- te pentru realizarea interpretării. În literatură întâlnim mai multe clasifi- cări ale metodelor de interpretare. Metodele interpretării au fost privite din două puncte de vedere: din punctul de vedere al procedeelor folosite pentru descoperirea conținutului normei; și din punctul de vedere al libertății interpretului față de textul legii.

Majoritatea autorilor enumeră cinci metode: lingvistică, sistemati- că, istorică, teleologică, logică. Să analizăm pe scurt tehnicile (metode- le) de interpretare.

1. Lingvistică-textuală, gramaticală – prin această metodă se ana- lizează elementele constitutive – substantive, verbe etc., oferindu-li-se sensul literar sau uzual. Se analizează cuvintele și frazele în contextul lor gramatical. La fel, trebuie de observat cum sunt utilizate cuvintele, semnele de punctuație, cum sunt construite frazele. Trebuie de mențio- nat că limbajul curent include multe cuvinte polisemantice și din acest motiv el nu este cel mai perfect instrument de exprimare a voinței.
2. Metoda sistemică presupune că sensul se află în contextul ju- ridic în care se situează. Norma de interpretat se coroborează cu alte dispoziții normative, aparținând aceleiași instituții juridice, ramuri, sau chiar ramuri diferite. Norma nu poate fi înțeleasă dacă este ruptă din contextul celorlalte. În mod special, această tehnică este oportună în cazul normelor de trimitere, de referire și în alb, care dobândesc conți- nutul deplin prin realizarea interpretării sistemice.
3. Metoda logică presupune faptul că regula de interpretat are loc într-un text mai vast și acest loc poate clarifica sensul după ideile pe baza cărora a fost adoptată legea. Printre procedeele logice frecvent utilizate în interpretarea juridică sunt: „a pari” – deducerea unor consecințe logice în urma analogiei dintre două situații asemănătoare; „per a contrario” – din opoziția unor ipoteze, opoziția unor consecințe; „a fortiori” – a extinde o normă la o ipoteză pe care n-a prevăzut-o, pentru că în acea ipoteză există motivarea prin lege, deci, s-a trecut de la cunoscut la necunoscut în baza superiorității de motive; „ad absurdum” – se demonstrează imposibilita- tea logică a unei situații și ca atare numai o anumită situație este posibilă.
4. Altă metodă este cea istorică – sau genetică. Această meto- dă propune pentru clarificarea textului punerea acestuia în contextul apariției sale – evenimente istorice, dispoziții ce au precedat textul de interpretat. Interpretul va trebui să cunoască legislația anterioară, pe care a modificat-o cea nouă, să acorde importanță lucrărilor preparato- rii, expunerea de motive a proiectului de lege, a rapoartelor prezentate de comisiile parlamentare, dezbaterea în plen, votarea.
5. Metoda teleologică propune aflarea sensului prin scopul urmărit de legiuitor. Când citim un text juridic, ne întrebăm: de ce, cu ce scop, pentru ce, ce se urmărește cu aceasta, ce vizează legiuitorul cu această reglementare? Câteodată scopul este prezentat chiar de lege. Dacă nu – atunci el trebuie găsit de cel ce interpretează legea.

Autorii francezi menționează printre metodele interpretării și pe cea sociologică. Prin această metodă are loc clarificarea sensului legii datorită elucidării contextului sociologic al apariției sau aplicării ei. În accepțiune largă, contextul sociologic include nevoi sociale, curente ideologice, moravuri, cultură, raporturi economice.

Alți autori clasifică metodele în funcție de gradul de libertate sau fidelitate textului, recunoscute interptetului în raport cu litera și spiritul legii și ca rezultat disting metode de interpretare intrinsecă și metode de interpretare extrinsecă.

Metode de interpretare intrinsecă – se fondează pe elemente din text, se referă la litera legii, la intenția autorului, la interpretarea logi- că. Școala exegezei a practicat aceste metode. Doctrina exegezei scruta textele pentru a găsi intenția legiuitorului. A face exegeza însemnând a căuta sensul și puterea legii doar prin analiza textului și cel mult, lu- crări preparatorii. Trebuie să menționăm că exegeza nu se limita doar la analiza literală, gramaticală a textului, ci și la interpretarea psihologică pentru a căuta intenția legiuitorului și se prelungea în utilizarea metodei logice de interpretare.

Exegeza a admis că spiritul legii prevalează asupra literei (metoda psihologică) și trebuie de căutat voința legiuitorului istoric, de aceea s-a mai numit și metodă istorică. Voința legiuitorului este mai mult o ficțiune, căci sunt multe persoane și numeroși factori (personali, teleologici, soci- ali, politici) ce intervin la adoptarea legii. Legea este rezultatul discuțiilor și compromisurilor, de aceea voința legiuitorului în mare este un artificiu.

Metode de interpretare extrinsecă. Modelele propuse de doctrină pot fi divizate în funcție de gradul de emancipare în raport cu textul in- terpretat și natura elementelor exterioare considerate: Libera cercetare științifică; Interpretarea evolutivă.

Acestea presupun mânuirea instumentelor, folosind metode, cum ar fi: metoda lingvistică, care face recurs la dicționare, gramatică; me- toda istorică, care propune să recurgem la istoria generală sau la cea a dreptului; metoda sociologocă, care face trimitere la istoria moravuri- lor, economie, ancheta sociologică. Rezultatele interpretării pot duce la extinderea unui concept, sau restrângerea lui. Acest lucru este de- terminat de coincidența conținutului cu textul, cu accepțiunea comună, strictă, restrictivă și extensivă. Cea strictă dă conceptului extensia pe care o are în accepțiunea comună. Prin cea restrictivă – mai puține fapte vor fi vizate decât în cea comună. Extensivă – i se atribuie un sens mai larg decât în accepțiunea comună. Gradul de extensie a conceptelor este determinat în funcție de tipul regulii.

În general, cunoaștem faptul că legea este imperfectă și nu poa- te cuprinde totul. De aceea interpretul trebuie să folosească mai multe metode – litera legii, lucrări preparatorii, ratio legis, metoda teleologi- că, evolutivă. Interpretul găsește soluția adecvată utilizând textele în vigoare, astfel încât să se concilieze inițiativa interpretului și fidelitatea față de text. Acesta are o anumită libertate de apreciere, dar sub rezer- va limitelor caracterului nenormativ al deciziei. Libertatea interpretării este limitată de reguli nonjuridice, cum sunt cele de limbaj, ale logicii și de postulatul raționalității legiuitorului. Folosirea metodelor de inter- pretare a textelor pornește de la raționamente de natură logică, din care rezultă anumite principii generale. Principiile de interpretare deduse din postulatul raționalității legiuitorului sunt:

1. Legiuitorul este coerent – nu poate interzice un comportament, pe care în alt loc să-l permită. De aceea dacă o lege este susceptibilă de a fi interpretată în două maniere diferite, una care o pune în opo- ziție cu alta, iar alta o face compatibilă, se acceptă cea de-a doua.
2. Puterile normative respectă regulile ce li se impun.
3. Legiuitorul nu face nimic inutil – să nu fie superflu, să aibă uti- litate. Dacă o interpretare face legea fără utilitate, iar alta o face utilă, atunci se preferă a doua interpretare.

Concluzionând, enumerăm principiile proprii interpretării juridice, enunțate de prof. Gheorghe Mihai, principii de care trebuie să țină cont cel ce interpretează dreptul:

• Principiul unității dintre litera și spiritul legii. Spiritul legii trebuie înțeles nu numai ca “spirit al legiuitorului”, dar și ca un ansamblu de principii naturale, căruia trebuie să se supună orice legiuitor.
• Principiul supremației voinței legiuitorului.
• Principiul contextualizării, în conformitate cu care, orice pre- vedere a legii trebuie interpretată în conformitate cu cadrul în care este pusă, cu instituția și cu ramura de drept unde aceasta se găsește.
• Principiul evaluării, potrivit căruia interpretul nu terbuie să distingă acolo, unde legea nu distinge și invers. Când un text pare ambiguu sau obscur, instanța trebuie să rețină sensul cel mai favorabil acuzatului (pârâtului).
• Principiul corelării, bazat pe două maxime latine: „lex pos- terior derogat priori” și „generalia specialibus non derogant et specialia generalibus derogant”. Acest principiu își are ra- ționamentul în faptul că atunci când unei situații i se pot apli- ca două norme, una dintr-o lege anterioară și alta dintr-o lege posterioară, se aplică cea posterioară, prezumată mai bună. În caz că unei situații i se pot aplica două norme, una dintr-o lege generală, alta – dintr-una specială, se va opta pentru cea speci- ală, dar care trebuie interpretată restrictiv.