Dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o. Autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după felul constituţiei. Procedura de modificare a constituţiei este de regulă asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice. Modificarea constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se modifică legile (constituţii suple sau flexibile) sau după alte reguli decât cele întâlnite în cazul legilor ordinare (constituţii rigide).
Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
De obicei, posibilitatea şi procedura de revizuire sunt expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni între diferitele forţe politice existente în societate care, fiind interesate să iniţieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.
Periculoasă este şi practica de a modifica oricând o constituţie, posibilă în special în regimurile politice nedemocratice, când inţiativa aparţine fie unui partid politic având o largă majoritate parlamentară, fie unui lider susţinut de anumite cercuri sau forţe politice în scopul de a-şi consolida hegemonia asupra opoziţiei sau de a-şi realiza anumite interese de natură politică şi economică sau particulare.
Soluţia optimă este stabilirea unui echilibru între cele două tendinţe prin alegerea corectă a momentului revizuirii şi prin stabilirea clară a conţinutului acesteia. În orice situaţie trebuie să primeze voinţa clară şi expres formulată a poporului sau a reprezentanţilor săi.
Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare a acestora stabilind organul care propune modificarea, organul care votează propunerea de modificare şi majoritatea cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire. Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare importanţă, organului investit cu această prerogativă revenindu-i atribuţia de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin de a orienta pregătirea acestuia. În regimurile politice autoritare această prerogativă revine puterii executive iar în cele democratice, dreptul de iniţiere a modificării constituţiei aparţine poporului, care îl exercită prin referendum, sau parlamentului. Procedura cea mai răspândită în practica constituţională actuală este conferirea acestui drept şefului statului şi parlamentului care acţionează împreună. Se realizează astfel un echilibru, nici unul dintre două organisme neputând să ignore rolul celuilalt în procesul revizuirii. În România, iniţiativa revizuirii Constituţiei aparţine Preşedintelui, la propunerea Guvernului, unui sfert din numărul deputaţilor ori senatorilor sau unui număr de 500 000 de cetăţeni cu drept de vot.
Este necesar ca procedura de revizuire să fie clară şi precisă. O asemenea cerinţă este o condiţie a bunei funcţionări a instituţiilor constituţionale şi a încrederii între partidele politice precum şi a populaţiei în instituţiile constituţionale.
În practica constituţională se întâlnesc şi cazuri în care modificarea unor dispoziţii din constituţie este interzisă. Această interdicţie a revizuirii anumitor dispoziţii constituţionale a fost deseori contestată, argumentul cel mai des folosit constând în faptul că ar fi o injusteţe să obligi generaţiile viitoare să accepte punctul de vedere al unui constituant de care îl despart atât realităţile politice şi cerinţele sociale cât şi o altă concepţie politică şi un alt mod de gândire filosofică. Apărătorii instituţiei susţin că dispoziţiile constituţionale ce nu vor putea fi revizuite constituie comandamente naţionale, reflectă interese fundamentale ale poporului şi servesc raţiuni superioare de stat.
Unele constituţii fixează un anumit termen în care este interzisă revizuirea acestora.
