Deşi nu există o definiţie a muncii suplimentare în cuprinsul Directivei nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, legiuitorul a considerat ca utilă pentru claritatea textului o astfel de definiţie, mai ales din cauza faptului că, în ceea ce priveşte timpul de lucru şi stabilirea duratei acestuia, sunt folosite două noţiuni: „durată normală a timpului de muncă” şi „durată maximă a timpului de muncă”. În acest sens, munca suplimentară este definită ca munca prestată peste durata normală a timpului de muncă săptămânal de 40 de ore, dar fără depăşirea duratei maxime săptămânale de 48 de ore.
Spre deosebire de reglementările anterioare, în noul Cod al muncii nu mai sunt enumerate cazurile în care munca suplimentară era impusă salariatului. Astfel, în cuprinsul art. 118 din Legea nr. 10/1972 (vechiul Cod al muncii), exista o enumerare care cuprindea, în principal, cazurile de preîntâmpinare sau înlăturare a efectelor calamităţilor sau a altor cazuri de forţă majoră, cele de înlăturare a efectelor unor situaţii neprevăzute, care ar dăuna bunei funcţionări a serviciilor de aprovizionare cu apă şi energie electrică, de canalizare, a serviciilor poştale şi de telecomunicaţii, a căilor şi mijloacelor de transport în comun, etc. Prestarea orelor suplimentare în aceste cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege se dispunea de către conducerea unităţii şi nu necesita acordul salariatului. Numai în cazul în care munca suplimentară era prestată în alte situaţii deosebite, în legătură cu interesele producţiei şi ale muncii, în condiţiile art. 119, se impunea limita de 120 pe an de persoană şi era necesară „aprobarea centralelor, ministerelor şi celorlalte organe centrale, comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene şi al municipiului Bucureşti, cu acordul uniunilor sindicatelor de ramură”. În ciuda schimbărilor survenite după 1990 în organizarea şi funcţionarea structurilor organelor administraţiei de stat, centrale sau locale, şi a dispariţiei unor instituţii menţionate în acest articol, prevederile lui continuau să se aplice, fiind preluate în contractele colective de muncă încheiate la toate nivelurile. În ambele situaţii reglementate de art. 118 şi 119 din vechiul Cod al muncii, este de observat faptul că acordul salariatului nu era prevăzut expres ca obligatoriu, el se presupune în cel de-al doilea caz, având în vedere acordul obţinut de la sindicatul la care acesta este afiliat.
Actualul Cod statuează ca principiu că munca suplimentară, în limitele menţionate mai sus, nu poate fi efectuată fără acordul salariatului. Singurele excepţii ale acestui principiu sunt cele care pot interveni în cazul forţei majore şi a lucrărilor urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor unui accident.
- Condiţiile pentru efectuarea muncii suplimentare
Din ambele alineate ale articolului 121 Codul muncii se deprinde soluţia conform căreia munca suplimentară se efectuează numai la solicitarea angajatorului, acesta fiind singurul în măsură să aprecieze necesitatea suplimentării programului normal de lucru. În consecinţă, simpla prestare a muncii peste programul normal de lucru şi în baza voinţei unilaterale a salariatului nu poate fi asimilată muncii suplimentare.
În acelaşi timp, este prevăzută imperativ interdicţia de a efectua muncă suplimentară peste limita de 48 de ore în medie pe săptămână. În consecinţă, munca suplimentară poate fi prestată fără însă ca astfel să se depăşească durata maximă a timpului de lucru. Singura excepţie admisă la această regulă se regăseşte la alin. (2) din art. 121, şi face referire la intervenţia unor situaţii excepţionale (forţa majoră şi lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident) care impun prestarea muncii suplimentar şi peste durata maximă a timpului de lucru.
Din coroborarea celor două articole, art. 120 alin. (2) şi art. 121 alin. (2), putem concluziona că, în cazul forţei majore sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident, efectuarea muncii suplimentare poate fi dispusă atât peste limita stabilită de art. 112 sau 114 cât şi în lipsa acordului salariatului.
- Compensarea muncii suplimentare
Principiul compensării cu ore libere plătite în următoarele 60 de zile de la efectuarea acesteia se înscrie în categoria prevederilor de protecţie a sănătăţii salariatului, prin asigurarea într-un interval de timp suficient de scurt, a timpului liber corespunzător în vederea refacerii capacităţii de muncă a acestuia.
Textul Codului muncii nu mai face distincţie între salariaţi, în funcţie de faptul că deţin sau nu o funcţie de conducere. În consecinţă, toate prevederile referitoare la munca suplimentară se vor aplica şi acestei categorii de salariaţi. Astfel, limitarea orelor suplimentare precum şi excepţiile prevăzute de art. 121 se aplică şi acestor categorii de salariaţi.
În mod excepţional, în situaţia în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibila in termenul de 60 de zile după efectuarea acesteia, munca suplimentară urmează să fie compensata prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător orelor respective.
Vechiul Cod al muncii prevedea, în cadrul art. 120, că munca suplimentară care „nu a putut fi compensată” cu timp liber corespunzător, în următoarele 30 de zile, se va retribui cu un spor. Dată fiind exprimarea actuală se pune problema dacă angajatorul este obligat să plătească sporul cuvenit numai după expirarea perioadei de 30 de zile sau poate face această plată în luna în care aceste ore suplimentare au fost efectuate, în condiţiile în care, din cauza modului specific de organizare a timpului de lucru este imposibilă compensarea orelor suplimentare cu timp liber corespunzător. Considerăm că orele suplimentarea se pot plăti anterior expirării celor 30 de zile. Interpretarea literară a textului Codului – „în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă” – conduce la această soluţie. Prin folosirea timpului prezent, textul nu face referire la situaţia în care această compensare nu a fost posibilă, ceea ca ar fi însemnat că perioada trebuie să expire pentru ca sporul să se poată plăti; textul se referă la situaţia în care angajatorul, anterior expirării celor 30 de zile, apreciază, pe baza numărului de personal existent şi a modului de organizare a timpului de lucru, că acordarea de timp liber corespunzător ar însemna prestarea de ore suplimentare de către alţi salariaţi, şi optează pentru acordarea sporului.
Art. 123 din Codul muncii prevede un spor minim unic de 75% din salariul de bază pentru compensarea orelor suplimentare, nivel de la care se poate negocia colectiv sau individual sporul efectiv.
- Interdicţii
Directiva Consiliului 94/33 din 22 iunie 1994 referitoare la protecţia tinerilor în muncă nu prevede posibilitatea ca aceste categorii de salariaţi să presteze muncă suplimentară. Este firesc ca această prevedere referitoare la munca suplimentară să nu se aplice şi tinerilor în vârstă de până la 18 ani, având în vedere necesitatea protejării sănătăţii şi dezvoltării lor fizice şi mintale şi faptul că oricum, aceştia beneficiază de o durată normală a timpului de lucru mai mică decât cea recunoscută în mod normal pentru salariaţii. De asemenea și HG nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă prevede o interdicţie expresă pentru aceştia de a efectua muncă suplimentară.
