În practică, interpretarea legii civile este impusă de mai multe împrejurări. Întâi, după cum demonstrează realitatea, oricât de bună ar fi o lege, la data adoptării ei, ea este „depăşită” de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în vedere de legiuitor la acea dată; în asemenea cazuri, se pune problema de a şti dacă o situaţie nou ivita poate fi sau nu încadrată într-o anumită normă de drept civil; rezolvarea problemei solicită stabilirea sensului, înţelesului acelei norme; cităm, pentru ilustrarea unei astfel de împrejurări art. 1000 alin. 1 din Codul Român, în legătură cu care, după mai mulţi ani de la adoptarea Codului, s-a atribuit – în doctrină şi practică judiciară – sensul pe care îl are şi în prezent textul: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”; din interpretarea acestui test s-a născut o adevărată „teorie a răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului”.[1]
Apoi, interpretarea legii civile este impusă de formulările -generale – pe care le utilizează legiuitorul în redactarea testelor, în grija sa justificată, de a nu-i scăpa anumite situaţii din viaţa practică; ori asemenea formulări cer explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o situaţie sau alta se încadrează ori nu, în ipoteza normei astfel redactată: pentru ilustrare, menţionăm dispoziţia art. 279 CCRM privitor la, prescripţia extinctivă: „Instanţa judecătorească poate, în cazul excepţionale în care constată ca fiind – temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună, chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silita”; prin explicarea noţiunii „cauza temeinic justificată folosită de text, s-a ajuns la determinarea „domeniului” repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.
În fine, interpretarea legii civile este cerută de utilizarea, de către legiuitor, a unor termeni sau cuvinte ori expresii care au sens tehnico-juridic; iar nu cel din vorbire obişnuită. Bunăoară, asemenea termeni sunt: „mobil”, „imobil”, „forţă majoră”, „rezoluţiune” ori „reziliere” etc.
[1] L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, voi. I, Ed. Fundaţia „Chemarea”, Iaşi, 1993, pag. 292 – 293
