Termenele sunt noţiuni caracteristice pentru toate ramurile de drept. Este specifică această noţiune şi dreptului civil. Pentru a studia mai aprofundat importanţa şi esenţa termenelor în dreptul civil să facem cunoştinţă în primul rând cu noţiunea de termene în general şi caracterele termenelor în dreptul civil. Codul Civil al Republicii Moldova nu defineşte termenele deşi le reglementează. In literatura de specialitate sunt studiate mai mult termene de prescripţie. Totuşi unii autori au adus o definiţie termenelor după care: termenele sunt atribuite la categoriile faptelor juridice, numite evenimente, care apar şi se dezvoltă indiferent de voinţa omului. Faptul juridic – care reprezintă o împrejurare ce are efecte juridice, care creează, modifică sau stinge raporturi juridice. Nu orice împrejurare din natură sau din viaţa socială este fapt juridic, ci numai acele împrejurări de existenţa cărora normele de drept leagă consecinţe juridice. Aceste împrejurări sunt de obicei descrise în ipoteza normei juridice.[1]
Altă opinie este aceia, că deşi termenele decurg indiferent de voinţa omului, totuşi ele sunt volitive din punctul de vedere al apariţiei lor. Astfel apare o altă definiţie după care: fiind volitive din punctul de vedere al apariţiei, termenele juridice se supun legilor obiective de scurgere a timpului. De aceia termenul juridic are o natură dublă: deşi e volitiv după natura sa juridică, el se scurge conform legilor obiective ale timpului.28 Aceasta reiese şi din conţinutul articolului 259 CCRM, conform căruia, termenul se instituie prin lege, hotărâre judecătorească sau prin acordul părţilor. Indiferent de temeiul apariţiei, termenul se calculează după regulile stipulate în prezentul CCRM.
Deci, în concluzie am putea spune că termenele fac parte din categoria evenimentelor relative, care deşi apar din voinţa omului, se desfăşoară indiferent de această voinţă, adică după legităţile de scurgere a timpului.
CCRM prevede modul de stabilire a termenului în dreptul civil. Astfel, în conformitate cu articolul 260 CCRM, termenul se instituie prin indicarea unei date calendaristice, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va produce.
Deoarece nu este posibil de a stabili un termen comun tuturor raporturilor sociale, termenele se stabilesc pentru diferite categorii de raporturi sociale diferit, dar prin lege se stabileşte modalităţile de începere a curgerii acestor termene. Astfel, articolul 261 CCRM prevede că:
(1) Dacă începutul curgerii termenului este determinat de un eveniment sau moment în timp care va surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau momentului nu se ia în considerare la calcularea termenului.
(2) Dacă începutul curgerii termenului se determină prin începutul unei zile, această zi se include în termen. Regula se extinde şi asupra zilei de naştere la calcularea vârstei.
Termene care sunt stabilite legal sunt de două feluri: imperative şi dispozitive. Se consideră imperative acele termene care fiind stabilite prin lege nu pot fi modificate la înţelegerea părţilor, spre exemplu, termenul de prescripţie. Şi dispozitive sunt termenele care deşi sunt prevăzute prin lege înăuntru lor ele pot fi modificate de părţi, spre exemplu, termenul procurii, deşi prin lege este prevăzut termenul de trei ani, părţile pot conveni şi la o zi, lună an etc. Spre exemplu, 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succesorală, prevăzut de art. 1517 CCRM: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii”;
Din cele expuse mai sus putem evidenţia următoarele caractere ale termenelor: caracterul legal şi convenţional, caracterul obiectiv şi volitiv, caracterul imperativ şi dispozitiv.
Termenele pot fi clasificate în dependenţă de diferite criterii.
- Astfel, în dependenţă de izvorul apariţiei lor deosebim: termene legale, termene judecătoreşti şi termene convenţionale. Termene legale sunt stabilite prin conţinutul legii, spre exemplu termenele de prescripţie, achizitive, etc. Termenele judecătoreşti se stabilesc de instanţa- de judecată. Termenele convenţionale sa stabilesc de către părţi la încheierea diferitor acte juridice civile.
- în dependenţă de durata lor, deosebim termene stabilite în conţinutul articolului 262 CCRM după care: (1) Prin jumătate de an ori semestru se înţeleg 6 luni, prin trimestru – 3 luni, prin
jumătate de luna – 15 zile, prin decadă – 10 zile.
(1) Dacă termenul este stipulat printr-o perioadă şi o fracţiune din această perioadă, fracţiunea se calculează la urmă.
(2) în cazul în care este indicat începutul, mijlocul sau sfîrşitul lunii, se are în vedere data de întîi, de cincisprezece sau, respectiv, ultima zi a lunii.
- în dependenţă de stabilirea începutului termenului deosebim: termene determinate, cînd prin lege se stabileşte momentului scurgerii termenului şi nedeterminate sunt acele termene prin care legea nu stabileşte momentul scurgerii sau realizării. Spre exemplu, art. 272 CCRM, care prevede că, dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.
- In dependenţă de destinaţia termenelor deosebim: termene generatoare de drepturi civile (de naştere), spre exemplu, dreptul de moştenire se începe din momentul decesului defunctului; termene de exercitare a drepturilor şi de executare a obligaţiilor civile, şi termene de prescripţie (termene de apărare).
În literatura de specialitate se întâlnesc şi alte categorii de termene. Prescripţia extinctivă, noţiunea şi categoriile ei. Suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen de prescripţie.
Una din categoriile cele mai importante de termene în dreptul civil sunt termenele de prescripţie. Deşi, prescripţia extinctivă în dreptul civil nu este definită în termini, de lege civilă, totuşi, plecând de la prevederea ce consacră efectul prescripţiei extinctive, putem defini că termenul de prescripţie este perioada de timp stabilită de lege înăuntrul căreia, persoanele pot să-şi apere drepturile lezate.[2]Cu alte cuvinte este un drept la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. In literatura de specialitate sunt şi alte definiţii după cum urmează că prescripţia extinctivă din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie. în CCRM, articolul 267, prevede că, termenul general de prescripţie extinctivă este acel termen general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţa de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.
Sub aspect terminologic, este de reţinut ca expresia „prescripţia extinctivă” este folosită în două accepţiuni:
1) într-un prim sens, se desemnează instituţia de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor de drept civil care reglementează „stingerea dreptului la acţiune în domeniul raporturilor civile”;
2) în al doilea sens, se desemnează esenţa prescripţiei extinctive – stingerea, dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie, adică exact sensul pe care 1 -am folosit în definiţia de
mai sus.
În cuprinsul definiţiei expresia „dreptul la acţiune” este folosită în sensul de dreptul la acţiune în sens material, care înseamnă posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a cere şi obţine de la organul de jurisdicţie competent, protecţia statală a dreptului său, la nevoie pe calea constrângerii juridice, a executării silite, în domeniul dreptului procesual, există şi noţiunea „drept la acţiune în sens procesual”, care înseamnă posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza, de a se adresa justiţiei în cazul în care pretinde că dreptul său a fost încălcat. Fiind expresia dreptului fundamental de petiţionare „dreptul la acţiune în sens procesual” este imprescriptibil: pentru „corelaţia dintre dreptul subiectiv acţiune şi dreptul la acţiune”.[3]
Sediul materiei prescripţiei extinctive de lege lata, actele, normative în vigoare, în care se găsesc normele, care formează prescripţiei extinctive, sunt următoarele: Codul civil (îndeosebi titlul IV, capitolul II – „Prescripţia extinctivă” – din cartea a I-a), alte acte normative, izvoare de drept civil, care stabilesc, mai ales, termene speciale de prescripţie.
Considerăm că, în complex activitatea de reexaminare a legislaţiei ţării, printre componentele reevaluării legislaţiei civile trebuie să se numere şi aceea care are ca obiect prescripţia extinctivă în dreptul civil. Cu acest prilej, desigur, trebuie revăzute toate aspectele prescripţiei extinctive din dreptul civil: justificare, domeniu, termene, cursul prescripţiei, şi adoptate soluţiile cele mai potrivite cu exigenţele economiei de piaţă.
O problemă strâns legată de „reglementarea prescripţiei extinctive” este aceea a caracterului – imperativ al normelor ce formează această instituţie.
[1] S. Baeş. Drept civil. Partea generală. Chişinău.1994. pag. 94
[2] A. Ionaşcu, Drept civil, 1963, p. 137 şi urm.; J. Matei, P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag. 23 şi urm.; E. Roman, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, 1967, pag. 343 şi urm.; Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1992, pag. 215 şi urm.; E. Lupan, în Drept civil. Partea generală, Cluj-Napoca, 1992, pag. 272 şi urm.; Gh. Beleiu. Drept civil. Teoria generală, 1987, pag. 279 şi urm., P. Cosmovici, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, pag. 304 şi urm.
[3] M. Ciobanu, Drept procesual civil, voi. I, Bucureşti, 1986, pag. 55 – 64
