În literatura de specialitate se consideră că şi noţiunea „drept de proprietate” are mai multe înţelesuri. Astfel la C. Stătescu se aduce dublul sens al acestei noţiuni.[1] Noţiunea „drept de proprietate” în sens obiectiv şi subiectiv şi anume:
– dreptul de proprietate în sens obiectiv, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate;
– dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv, în acest sens, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor subiective[2] patrimoniale şi anume, este un drept real. Proprietatea este un drept subiectiv: în prezent, majoritatea autorilor admit numai că proprietatea – drept privat, drept subiectiv, drept individual, are o funcţie socială, sau poate mai simplu, că ea nu este concepută exclusiv în interesul egoist al proprietarului, dar că ea poate fi
limitată în interes social. El este în acelaşi timp cel mai important drept real, ocupând locul dominant în – sistemul tuturor drepturilor subiective.
În literatura de specialitate, dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie de elemente principale şi anume;
– dreptul de proprietate este un drept de apropriere, de însuşire a unor bunuri materiale;
– prin apropriere sau însuşire a bunurilor materiale trebuie înţeles, nu un raport dintre om şi lucru, ci raporturile sociale în cadrul cărora se realizează această însuşire şi care permit înfăptuirea ei;
– dreptul de proprietate, ca drept de apropriere, are un caracter istoric şi de clasă;
– în conţinutul dreptului de proprietate intră anumite prerogative (atribute) ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi dispoziţia;
– titularul dreptului de proprietate exercită cele trei atribute în numele şi interesul său propriu.
Deci, dreptul de proprietate în sens subiectiv, reprezintă dreptul individual sau al colectivităţii de a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele rezultate şi de a exercita asupra acestora, posesia, folosinţa, şi dispoziţia, în nume propriu şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei în vigoare.
Articolul 1 al Legii cu privire la proprietate nr. 459 prevede conţinutul juridic al dreptului de proprietate care îl constituie cele trei atribute ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi dispoziţia ijus ulendi, fruendi et abutendi), atribute acordate şi apărate faţă de orice încălcare prin norme juridice.
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, implică, din partea titularului dreptului, exerciţiul unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct sau mijlocit, la locul aşezării permanente a persoanei sau în orice altă parte.
Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate conferă titularului posibilitatea de a utiliza economic bunul său, potrivit cu destinaţia economică a acestuia, de a-şi însuşi fructele şi veniturile pe care acesta le produce, în scopul satisfacerii necesităţilor sale materiale şi spirituale.
Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate poate fi materială şi juridică. Dispoziţia materială conferă titularului posibilitatea de a hotărî asupra existenţei materiale a bunului său, în limitele legislaţiei în vigoare (adică titularul poate chiar distruge bunurile proprii). Dispoziţia juridică constă în dreptul titularului de a hotărî cu privire la soarta juridică a bunului său, el putând să-1 înstrăineze sau să constituie asupra lui alte drepturi reale, în condiţiile stabilite de lege. în legislaţie şi literatura de specialitate se întâlneşte şi noţiunea de administrare a bunurilor.
Reieşind din conţinutul art. 1, 12, 31 ale Legii nr. 459 noţiunea de dispoziţie şi administrare sunt identice. însă adesea ori noţiunea de administrare economică poate avea un sens mai îngust decât cea de dispoziţie fiind limitată de proprietarul ce transmite bunul altei persoane.
Atributele dreptului de proprietate pot aparţine unei singure persoane sau pot fi separate, aparţinând la mai multe persoane, ca urmare a voinţei titularului dreptului, voinţa exprimată într-o anumită formă, prevăzută în mod expres de lege.
Deşi cele trei atribute nu epuizează complet conţinutul juridic al dreptului de proprietate, totuşi ele exprimă ceea ce este esenţial şi au un rol deosebit de important nu numai în realizarea raporturilor de proprietate privată dar şi în privinţa exercitării dreptului de proprietate publică.
[1] C. Stătescu, op. cit., pag. 522
[2] T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., pag. 52-53; C. Stătescu, op. cit., pag. 531; M. Costin şi alţii, op. cit., pag. 208-209, 410
