Termenul de patrimoniu poate fi întâlnit în diferite acte normative; de exemplu, textele Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice şi ale O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Astfel, printre condiţiile de fond sau elementele constitutive ale oricărei persoane juridice, dispoziţiile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 prevăd constituirea sau existenţa unui
„patrimoniu propriu şi autonom”, iar prevederile art. 6 alin. (2) lit. f) din O.G. nr. 26/2000 prevăd necesitatea existenţei unui „patrimoniu iniţial al asociaţiei”. De asemenea, termenul mai este folosit de legiuitorul român în aceleaşi acte normative, în textele referitoare la reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice.
Termenul de patrimoniu este utilizat expres şi în unele dispoziţii ale Codului civil român referitoare la separaţia de patrimonii pe care o pot solicita creditorii unei succesiuni şi legatarii cu titlu particular, dacă legatul are ca obiect o sumă de bani, pentru a opri confuziunea sau unirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu al moştenitorului cu vocaţie universală. Procedând astfel, ei vor avea dreptul de a fi plătiţi din valoarea activului succesoral, fără a fi obligaţi să suporte concursul creditorilor proprii ai moştenitorului, ceea ce ar avea loc dacă s-ar realiza confuziunea celor două patrimonii.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept civil sunt susceptibile de diverse clasificări în funcţie de anumite criterii. Una din cele mai importante clasificări este în drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturi şi obligaţii nepatrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, adică pot fi evaluate în bani. Dimpotrivă, drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică şi, deci, nu pot fi evaluate în bani.
Termenul de patrimoniu se circumscrie exclusiv sferei drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale unei persoane pot fi abordate în două moduri. În primul rând, fiecare drept şi fiecare obligaţie aparţinând unui subiect de drept civil poate fi analizat sau analizată
de sine stătător, separat, în propria sa individualitate, făcând abstracţie de orice legătură cu celelalte drepturi şi obligaţii ale aceleiaşi persoane, adică ut singuli.
Pentru înţelegerea şi definirea noţiunii de patrimoniu ne interesează însă cel de-al doilea mod de abordare. Astfel, drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite globalist, ca o totalitate sau
„universalitate juridică aparţinând unei persoane, făcând abstracţie de individualitatea unui drept şi fiecărei obligaţii în parte. Acest mod de abordare a drepturilor şi obligaţiilor ne conduce la noţiunea de patrimoniu”.
Noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală clară, precisă şi completă. Un rudiment de definiţie, totuşi, poate fi sesizat în art. 1718 Cod civil în care, fără a fi utilizat termenul de patrimoniu, se prevede: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Expresiile „îndatoririle sale” şi „cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare” evocă ideea de universalitate sau totalitate, care există şi se menţine indiferent de modificările ce intervin în conţinutul său.
Sarcina elaborării unei definiţii ştiinţifice a noţiunii de patrimoniu a constituit un obiectiv important al doctrinei juridice. Patrimoniul ca entitate juridică distinctă, reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane.
Patrimoniul ca sumă de valori patrimoniale este alcătuit dintr-o latură activă şi alta pasivă. Activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale, iar pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane. Activul şi pasivul se găsesc într- o strânsă legătură, pentru motivul că aparţin uneia şi aceleiaşi persoane. Este motivul pentru care s-a afirmat că patrimoniul poate fi considerat ca fiind un adevărat cont curent al unei persoane în care sunt evidenţiate, pe de o parte, toate drepturile şi, pe de altă parte, toate obligaţiile aparţinând unei persoane, a cărui valoare este supusă unor fluctuaţii succesive, prin naşterea de noi drepturi şi obligaţii, precum şi prin modificarea şi stingerea celor existente. Aceste schimbări valorice nu afectează existenţa şi identitatea universalităţii sau patrimoniului.
