Una dintre condiţiile de bază pentru existenţa unei economii de piaţă funcţionale, alături de libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, o reprezintă un mediu concurenţial nedistorsionat. Într-o economie de piaţă funcţională, respectarea normelor privind concurenţa asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor şi competitivitatea produselor şi serviciilor.[1]
Din definiţia dreptului concurenţei rezultă că acesta asigură existenţa competiţiei economice şi exercitarea loială a acesteia.[2] Astfel, nu trebuie să uităm faptul că mediul concurenţial poate fi afectat negativ de activităţile anticoncurenţiale care pot lua forma abuzului de poziţie dominantă realizat de către agenţi economici puternici.
Normele de drept intern referitoare la abuzul de poziţie dominantă sunt de dublă inspiraţie – comunitară şi franceză. Sancţionarea comportamentelor abuzive constituie una din cheile de reglare atât a mecanismelor economice ale pieţei, cât şi a acţiunii universale a principiilor echităţii şi bunei-credinţe. Aceasta, deoarece obiectivului de ordin concurenţial, vizând protecţia pieţei libere, i se adaugă încă unul: controlul echilibrului comercial, prin protecţia părţii mai slabe.[3]
Cu toate acestea, deţinerea unei poziţii dominante nu este condamnată, aceasta fiind chiar rezultatul eficienţei activităţii desfăşurate de o întreprindere. Dacă întreprinderea îşi foloseşte puterea pentru a înăbuşi concurenţa, aceasta este o practică anticoncurenţială, calificată abuz. Ca urmare, abuzurile poziţiei dominante sunt condamnate de Tratatul C.E. şi legislaţiile naţionale ale statelor membre, în România existând Legea concurenţei nr.21/1996.
O întreprindere are o poziţie dominantă, când puterea sa economică îi permite să opereze pe piaţă fără să ţină cont de reacţia concurenţilor săi, a consumatorilor intermediari şi finali. Rezultă că poziţia dominantă este situaţia în care una sau mai multe firme dispun de o putere economică, ce poate obstrucţiona concurenţa pe piaţa pe care acţionează, poziţia lor permiţând acţiuni în dispreţul legilor concurenţei, al interesului clienţilor şi al consumatorilor. Uneori poziţia dominantă este determinată şi de conjunctura pieţei prin absenţa unor competitori, slaba putere economică a concurenţilor, controlul resurselor, exploatarea tehnologiei, reţele puternice de distribuţie. [4]
Coordonatele juridico-economice ale dominaţiei. Piaţa relevantă
Reglementarea română vizează sancţionarea utilizării abuzive a avantajului rezultat din inegalitatea raportului de forţe, în ambele sale forme de manifestare: abuzul de poziţie dominantă şi abuzul de dependenţă economică.
Art. 6, din Legea concurenţei nr. 21/1996 interzice folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor. Se observă că legea română nu sancţionează dominaţia unei întreprinderi, aceasta fiind în sine licită, întrucât dominaţia unei pieţe nu conduce în mod necesar la practici nocive.[5]
Rezultă, aşadar, că poziţia dominantă este compatibilă cu o situaţie de concurenţă, ceea ce se sancţionează fiind doar materializarea, concretizarea potenţialităţii de restricţionare a concurenţei, deci exploatarea abuzivă a preeminenţei economice dobândite.[6]
Condiţia-premisă este delimitarea pieţei relevante, identificarea situaţiei de dominaţie presupune mai întâi delimitarea precisă a pieţei pe care ea se exercită şi abia apoi determinarea precisă a faptului de a domina, dominaţia putându-se manifesta în grade variabile de intensitate.[7]
Spaţiul virtual al ciocnirii rivalităţilor dintre competitori şi al întâlnirii acestora cu aşteptările consumatorilor, în acelaşi timp, spaţiu geografic concret al înfruntării dintre ofertă şi cerere, dar şi meta-spaţiu în care toţi actorii economici – producători, distribuitori, consumatori – sunt de fapt parteneri în realizarea aceluiaşi proiect, piaţa pertinentă are o semnificaţie aparte în identificarea şi sancţionarea abuzurilor de poziţie de dominaţie. Atât din perspectiva sectorială, cât şi din perspectiva geografică, piaţa relevantă se analizează potrivit criteriilor cunoscute. Specifică identificării acestei practici anticoncurenţiale este determinarea „părţii substanţiale a pieţei româneşti” ca arie posibilă de manifestare a dominaţiei economice. Potrivit art. 2, alin. (2) din Regulamentul din 16 aprilie 2004 pentru aplicarea prevederillor art.5 si art.6 din Legea concurenţei nr.21/1996, această noţiune desemnează acea parte din teritoriul României care reprezintă piaţa relevantă afectată de comportamentul agentului economic care abuzează de poziţia dominantă, atunci când aceasta are sau ar putea avea consecinţe semnificative pentru economia României în ansamblu. [8]
În continuare menţionăm că poziţia dominantă se împarte în poziţie dominantă exclusivă şi în poziţie dominantă colectivă.
Poziţia dominată exclusivă este dată de dominaţia obţinută de un singur agent economic. Dominaţia individuală aparţine unui agent economic aflat, de regulă, în situaţie de monopol – natural, administrativ sau legal. De asemenea, dreptul concurenţei nu face nicio deosebire în funcţie de statutul privat sau public al operatorului aflat în poziţie dominantă.
Poziţia dominantă colectivă presupune existenţa mai multor agenţi economici. Indiciul existenţei unei co-posesii de poziţie dominantă îl constituie faptul că, din punct de vedere economic, întreprinderile respective se prezintă sau acţionează împreună pe o piaţă pertinentă ca o entitate colectivă ori au posibilitatea de a adopta aceeaşi linie de conduită concurenţială. Aceşti „mai mulţi” agenţi economici deţinători, împreună, de poziţie dominantă, fie sunt constiuiţi într-o antantă, fie reprezintă un monopol sau un oligopol. [9]
Criteriile de apreciere a dominaţiei. Studiul practicii probează că nu există un criteriu absolut pentru determinarea poziţiei dominante după cum nu există nici macăr o listă exhaustivă cu asemenea criterii. Dominaţia este o stare e fapt, a cărei apreciere se face contextual. Ea constituie indiciul slăbirii concurenţei în profitul unui singur operator economic sau unui grup restrâns de operatori economici. [10]
Dintre criteriile determinării stării de dominaţie, mai simplu şi, de cele mai multe ori, mai pertinent, este criteriul statistic, al părţilor de piaţă. Însă, se pot lua în considerare şi combina şi alţi factori, pe care propunem să îi clasificăm după următoarele criterii: cele interne privind întreprinderea: stabilitatea ciclurilor sale economice datorită certitudinii privind sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, independenţa datorată drepturilor de proprietate industrială, imaginea produselor sale, capacităţile de producţie, rentabilitatea şi avansul tehnologic, puterea financiară sau comercială a întreprinderii în mod nemijlocit sau prin intermediul altor întreprinderi care o controlează, deţinerea unor infrastructuri, instalaţii, sau a unor sisteme de distribuţie; într-un cuvânt mijloacele esenţiale, care-i conferă supremaţie; şi criterii externe privind structura pieţei, între care, în primul rând, concurenţa potenţială, în funcţie de gradul de deschidere a pieţei: dacă barierele la intrarea pe piaţă sunt slabe, pătrunderea unor noi concurenţi devine posibilă (costuri de investiţie mici, un nivel ridicat al inovaţiei) iar puterea întreprinderii devine vulnerabilă („contestabilă”); invers, când se constată prezenţa unor dispozitive care limitează intrarea pe piaţă, se poate deduce probabilitatea supremaţiei întreprinderii în cauză. Din aceeaşi serie de factori fac parte monopolurile, indiferent de tipul acestora.[11]
Ca urmare, o întreprindere care deţine o poziţie dominantă poate să abuzeze de aceasta pentru a-şi creşte veniturile şi pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor, cât şi prin interzicerea accesului pe piaţă a unor noi competitori. Aceasta ar putea desfăşura acţiuni prejudiciabile pentru alţi operatori ai pieţei, prin practicarea unor preţuri mari de vânzare sau de cumpărare sau prin acordarea unor avantaje discriminatorii anumitor clienţi, pentru a le controla acţiunile. [12]
[1] Aurelia Cotuţiu, Georgeta Valeria Sabău, Drept român şi comunitar al concurenţei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.1
[2] Emilia Mihai, Dreptul Concurenţei, Editura All Beck, Bucureşti, p.1
[3] Ibidem, p. 139
[4] Aurelia Cotuţiu, op.cit., p.211
[5] Emilia Mihai, op.cit., p.137
[6]Ibidem, p.137
[7]Ibidem, p.140
[8] Ibidem
[9] Ibidem, p. 141
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Aurelia Cotuţiu, op.cit., p.211
