Evoluţia încălcărilor dreptului, intensitatea şi gravitatea acestora, efectele lor negative asupra ordinii sociale, în general, şi a ordinii juridice, în special, obligă la statuarea cu claritate a răspunderii pentru aceste încălcări, pe de o parte, implicând aplicarea promptă a sancţiunilor ce se impun în fiecare caz concret, pe de altă parte. Marea Enciclopedie Britanică şi marea Enciclopedie Franceză definesc răspunderea juridică ca fiind o consecinţă a nerespectării unei obligaţii, care constă în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat, iar atunci când este cazul, de a suporta sancţiunea.
În antichitate, răzbunarea apărea ca o soluţie naturală în faţa unei agresiuni. Actul de răzbunare era socotit firesc pentru vătămarea produsă de cel vinovat. Lucius Annaeus în lucrarea sa “Despre mânie” (De ira) compara măsura de sancţionare cu actul medical, urmărind menţinerea sănătăţii raporturilor de convieţuire în cadrul Cetăţii. Iar filosoful grec Socrate atrăgea atenţia asupra pericolelor din relaţiile sociale, dacă legile sunt călcate şi nimicite de fiecare particular.
Montesquieu observa că la Roma, cel ce acuza pe nedrept era acoperit de ruşine şi i se imprima pe frunte litera K, fiind iniţiala arhaică a cuvântului calumnia, adică a unei învinuiri nedrepte.
În evul mediu sancţiunile erau deosebit de severe, caracterizate prin cruzime pentru a intimida şi descuraja comiterea unor încălcări ale normelor existente. În această perioadă, dreptul canonic a avut o influenţă covârşitoare. Sancţiunea era aplicată pentru săvârşirea faptei, treptat fiind considerată un mijloc de îndreptare a celui vinovat. Cei vinovaţi de săvârşirea unei fapte reprobabile trebuiau să dea socoteală în faţa marilor seniori feudali, care, adesea , aplicau arbitrar sancţiunile în cazurile ce le judecau.
După Revoluţia Franceză de la 1789, se dezvoltă o adevărată doctrină privind răspunderea pentru încălcarea legii. Critica adusă orânduirii feudale, a conturat treptat parametrii răspunderii juridice, la baza căreia este situată vinovăţia, stipulată într-o normă juridică.
Răspunderea civilă este consecinţa nerespectării unor obligaţii civile izvorâte fie din contract, fie din delict sau quasidelict civil.
Răspunderea penală este consecinţa comiterii unei infracţiuni, care implică obligaţia infractorului de a da socoteală în faţa justiţiei şi de a executa pedeapsa în caz de condamnare.
Răspunderea disciplinară este consecinţa nerespectării unei obligaţii în cadrul relaţiilor de serviciu, care implică aplicarea unor sancţiuni disciplinare celui vinovat şi executarea de către acesta a sancţiunilor respective.
Răspunderea internaţională este consecinţa nerespectării normelor dreptului internaţional, aceasta la rândul său, având un caracter complex: juridic; politic; moral; patrimonial. În literatura de specialitate s-a atras atenţia că răspunderea juridică şi sancţiunea sunt noţiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare a măsurilor sancţionatorii. Astfel, profesorul Gheorghe Boboş precizează că “Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.
Răspunderea juridică, fiind un raport juridic, implică drepturi şi obligaţii corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie cadru de realizare a constrângerii, prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.
Aşadar, răspunderea juridică poate fi definită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate.
