Art. 10 din actualul cod al muncii defineşte contractul individual de muncă astfel: “Contractul individual de muncã este contractul în temeiul cãruia o persoanã fizicã, denumitã salariat, se obligã sã presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoanã fizicã sau juridicã, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.
Deci, concis, contractul individual de muncă este înţelegerea încheiată în scris, prin care o parte – salariatul – se obligă la prestarea, cu continuitate, în timp, a unei munci în folosul şi în subordinea celeilalte părţi-angajatorul-iar acesta îi asigură, la rândul său, plata salariului şi condiţii adecvate de muncă.
Contractul individual de munca prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- Este guvernat de principiul libertăţii de voinţă. Această libertate presupune două elemente: o libertate a părţilor în ce priveşte voinţa părţilor de a încheia în general un contract de muncă şi o libertate în ceea ce priveşte condiţiile în care vor încheia acest contract (libertatea în ce priveşte conţinutul contractului de muncă)[1].
- Este un act juridic pentru că reprezintă o manifestare de voinţă a două persoane în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii reciproce şi corelative ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic de muncă;
- Este un contract numit, adică este reglementat ca atare prin norme de drept al muncii;
- Nu poate avea decât două părţi (caracter bilateral): salariatul şi angajatorul. Pluralitatea de subiecte este exclusă (activă sau pasivă), ceea ce presupune că nu pot exista în şi prin acelaşi contract mai multe persoane care să aibă, laolaltă, calitatea de salariat şi, de regulă, nici mai multe persoane având, împreună, calitatea de angajator;
- Obligaţia salariatului este de a face (de a munci) şi, în consecinţă, trebuie executată în natură (prin muncă), neputând fi niciodată preschimbată în dezdăunări (spre exemplu, salariatul sa-i ofere
angajatorului, în locul muncii, o anumita valoare materială). La rândul său, nici angajatorul nu poate să execute el obligaţia de a munci pe cheltuiala salariatului. La rândul lui angajatorul are tot o obligaţie de a face (de a plăti preţul muncii) şi care trebuie executată în natură.
- Are un caracter sinalagmatic întru-cât dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, cauza obligaţiei uneia dintre ele constituind-o executarea obligaţiei celeilalte;
- Este un contract cu titlu oneros, deoarece părţile obţin reciproc o contraprestaţie în schimbul celei pe care s-au obligat să o efectueze;
- Are un caracter comutativ, deoarece atât prestaţia salariatului, cât şi cea a angajatorului sunt cunoscute încă de la început, din momentul încheierii contractului;
- Contractul se încheie intuitu personae, adică luându-se în considerare calităţile persoanei care urmează a presta munca (se are în vedere pregătirea, aptitudinile salariatului). Drept urmare, salariatul nu-şi poate executa obligaţiile contractuale prin intermediul sau cu ajutorul altei persoane, nu poate transmite aceste obligaţii prin moştenire, iar eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ, conducând la anulabilitatea contractului.Acest caracter personal priveşte, de asemenea, şi pe cealaltă parte a contractului, deci cel ce angajează deoarece şi salariatul încheie contractul cu o unitate (societate comercială, regie autonomă) cu un anumit profil de activitate, având deci în vedere specificul ei, posibilitatea exercitării profesiei, funcţiei avute în cele mai bune condiţii de stabilitate şi perspective de promovare, obţinerii unui salariu cât mai avantajos;
- Este un contract cu executare succesivă, prestaţiile reciproce şi corelative pe care le presupune fiind posibil de realizat numai în timp. În cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiilor ce-i revin, sancţiunea va fi rezilierea, adică desfacerea contractului numai pentru viitor, iar nu rezoluţiunea care produce şi efecte retroactive;
- Are caracter formall, încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor, forma scrisa fiind pretinsă de lege pentru valabilitatea lui deci nu ca o condiţie “ad probationem”.
- Pe parcursul executării contractului, salariatul se subordonează faţa de angajator. În contractul colectiv de munca unic de la nivelul naţional se stipulează ca organizarea activităţii, repartizarea tuturor salariaţilor pe locuri de muncă, cu precizarea atribuţiilor şi răspunderilor lor, precum şi exercitarea controlului asupra modului de exercitare a obligaţiilor de serviciu sunt de competenţa exclusivă a celor care angajează.
- Imposibilitatea existenţei condiţiei suspensive şi a celei rezolutorii. Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi incert iar condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert. Contractul individual de muncă este un contract neafectat de modalităţi; el nu poate fi încheiat sub condiţie suspensivă, deoarece nu se poate concepe ca naşterea efectelor acestui contract să fie în funcţie de realizarea unui eveniment deopotrivă viitor şi incert. Termenul de încercare sau perioada de probă nu constituie o condiţie rezolutorie, ci o clauză de dezicere (dezicere), respectiv de modificare a contractului individual de muncă.
- Posibilitatea afectării contractului contractului de muncă de un termen extinctiv sau suspensiv. Termenul extinctiv este un termen la îndeplinirea căruia obligaţia se stinge pentru viitor, menţinându-se efectele produse până în momentul împlinirii sale.
Termenul suspensiv este termenul care amână începutul executării dreptului subiectiv şi obligaţia corelativă, afectate de un termen suspensiv, au o existenţă certă, adică ele există.
Ca excepţie, contractul individual de muncă poate fi afectat de un termen extinctiv şi anume atunci când legea permite încheierea contractului individual de muncă pe durată determinată. Tot cu titlu de excepţie poate fi afectat şi de un termen suspensiv, dar cert cum este cazul contractului încheiat la o dată anterioară începerii efectelor sale[2].
El nu poate fi afectat de un termen suspensiv incert deoarece obligaţia asumată de salariat este o obligaţie de mijloace, adică cel care încheie contractul este ţinut să depună diligenţele pe care le reclamă urmărirea unui scop sau a obţinerii unui rezultat, fără ca scopul urmărit să constituie obiectul obligaţiei sale, obiectul contractului fiind prestarea muncii şi nu rezultatele ei.
[1] Magda Volonciu, “Libertatea muncii, principiu fundamental al dreptului muncii” în Studii de drept românesc, nr. 3-4/1991, pg. 150;
[2] Contractul se încheie de exemplu la data de 10 ianuarie cu efect de la 2 februarie, dată la care se ştie cu siguranţă că postul se înfiinţează sau devine vacant.
