Interpretarea desemnează operaţiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor şi, deci, a soluţionării unor cauze. Problematica este complexă, ridicând întrebări de genul: În ce ipoteze ale normelor se încadrează o situaţie de fapt? Care este intenţia legiuitorului exprimată în normă? Ce înţeles au termenii şi expresiile folosite? Este necesară recurgerea şi la alte norme aparţinând unor instituţii sau categorii diferite? În ce măsură situaţii nereglementate expres se încadrează în reglementările existente? Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare; aceasta decurge din caracterul general, abstract şi impersonal al unei norme, din apartenenţa normelor la un sistem unitar în care există diverse relaţii, din modul de redactare a actelor normative, limbajul şi stilul lor (care poate fi confuz, imprecis, contradictoriu).
Deşi interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violentă, aşa cum remarca M. Djuvara, ea este necesară tocmai pentru că o normă este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele. Ea este operaţiunea prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui. Dar, spre deosebire de ştiinţele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte principiul echităţii, al bunei credinţe şi necesităţile practice ale vieţii.
Interpretul, altul decât legiuitorul însuşi, nu trebuie considerat o unealtă oarbă care aplică litera legii nesocotindu-i spiritul, nici cineva care se substituie voinţei legiuitorului. El trebuie să promoveze unitatea dintre literă şi spirit, în scopul realizării dreptăţii. Aşa cum o lege nedreaptă nu e bună, o interpretare care duce la nedreptate nu e nici ea bună.
Interpretarea a fost si este prezenta in toate domeniile de activitate ce se bazeaza pe intelegenta omului. Daca numai intelegenta este aceea care genereaya interpretarea, tot ea este aceea care determina diferitele forme sub care va exista.
Deasemenea, interpretarea nu numai ca este prezenta in diverse sfere de activitate dar ea structureaza astfel de domenii (muzica, literatura, pictura,etc.) sau conformeaza modalitati sub care acesta se prezinta (dreptul, alte stiinte sociale).
Interpretarea dobindeste prin intermediul dreptului noi coordonate, determinate pe de o parte de legiuitor, iar pe de alta parte de opera judecatorului.
Domeniul juridic este acela care confera interpretarii specificatii ce permit nu numai manifestarea ratiunii si intelegentei umane, dar si exprimarea acestora intr un cadru social determinat.
Necesitatea interpretarii dreptului este justificata de faptul ca, in procesul aplicarii dreptului, organul de aplicare trebuie sa clarifice cu maximum de precizie textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acestuia in raport de o anumita situatie de fapt.
Obligatia organului de aplicare este de a constata semnul normei de drept, de a verifica intelesul utilizat in cuvintele legiuitorului, daca acesta a gindit sau sa exprimat concret ori abstract, daca a facut enumerari limitative ori sa mentinut in limitele unei reglementari cadru.
Legea trebuie elaborata de asa maniera, intrucit sa fie create premisele pentru descifrarea de catre interpret a sensurilor vizate initial de legiuitor. Pentru clarificarea si stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toata precizia vointa legiuitorului, este necesara INTERPRETAREA.
In literatura juridica mai veche, interpretarea mai purta denumirea de tilcuire sau explicare a normei, iar scopul sau era acela de a lamuri si a deslusi ideea de drept cuprinsa in regula, de a intelege exact momentul intrarii ei in vigoare, sfera de aplicare si scopul urmarit de legiuitor prin reglementare
Deci toate aceste obiective sunt canalizate în final spre aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării, în vederea lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, al legalităţii şi echităţii.
Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns şi poate răspunde cel mai bine cerintelor de adoptare a legii la contextul social real.
Această explicaţie nu diminuiază rolul legiuitorului de a reglementa cele mai importante norme juridice, toate situaţiile ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la un nivel de generalitate care impune, pentru racordarea normei la situaţie, interpretarea ei.
Acest fapt a fost realizat de Portalis, care afirma, a prevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societăţii sunt atit de extinse, încît este imposibil pentru legiuitor să prevadă totul.
În acelaşi sens, deja sesizat, Mircea Djuvara scria, căci legiuitorul se gîndeşte la anume situaţii de fapt din viaţa reala şi stabileşte formulele sale printr-o generalizare pornind de la acele situaţii, dar nimic nu se repetă niciodată întocmai nici în viaţa psihică şi încă mai puţin în viaţa socială. De aceea fiecare aplicare a textelor instituite la un caz concret implică în mod necesar o adăugire şi prin urmare o creaţie.
În sistemul de drept rominesc un exemplu în acest sens sunt normele în care se vorbeşte despre bunele moravuri sau despre ordine publică, noţiuni lăsate de legiuitor nedefinite dar care pot fi aplicate şi interpretate în raport cu diversitatea condiţiilor pe care le infatiseaza evolutia vietii.
