Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane[1].
Drepturile omului pot fi definite, în general, ca acele drepturi care sunt inerte naturii noastre, fără de care nu putem trăi ca fiinţe umane. Drepturile omului şi libertăţile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm şi să ne utilizăm deplin calităţile noastre umane, inteligenţa, talentul şi conştiinţa şi să ne satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorinţa omului de a trăi într-o lume în care demnitatea inerentă şi bunăstarea fiecărei persoane umane se vor bucura de respect şi protecţie.
Negarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală şi personală, dar creează, de asemenea premizele neliniştilor sociale şi politice aruncînd seminţele violenţei şi conflictului în şi între societăţi şi naţiuni[2].
După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume”[3].
O opinie general acceptată este că drepturile omului şi drepturile subiective definesc aceeaşi categorie de prerogative umane, prerogativele subiective, pentru că depind de voinţa subiectului, ca titularul acestora, şi determină posibilitatea exercitării prerogativelor de fiinţele umane. Atunci cînd operăm cu termenul „drepturi subiective”, noi avem în vedere drepturile omului, nuanţînd numai dependenţa exercitării lor de voinţa subiectului – fiinţa umană[4].
Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public[5].
Individul ca fiinţă umană, dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calităţi, deşi are origini îndepărtate, mai ales în concepţia creştină asupra omului. În filosofia politică şi juridică acest concept s-a impus mult mai tarziu, atunci cînd condiţiile social-politice au îngăduit-o.
În ansamblu instituţia drepturilor omului poate fi abordată sub trei aspecte de bază şi anume:
- Pe planul filosofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi proprii opozabile în primul rînd statului căruia îi aparţine;
- Pe plan juridic, în acest scop ideile privind drepturile omului fiind transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai întîi pe plan naţional şi mai apoi pe plan internaţional;
- Pe planul cooperării dintre state, la nivel internaţional, care intervine mult mai tîrziu pentru drepturile obţinute, prin intermediul unor instrumente juridice specifice sau chiar prin identificarea unor noi drepturi[6].
Constatînd că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetăţeneşti; aceasta deoarece deşi nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice şi nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetăţenilor îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanţei economice, sociale şi politice pe care o au[7].
Stabilind precizările terminologice, pentru a supune analizei supremaţia drepturilor fundamentale, ca drepturi ce fac parte din categoria drepturilor omului, ca punct de plecare va servi conţinutul normativ al Constituţiei. Analiza conţinutului normativ al Constituţiei, ca materie juridică din care este constituită aceasta, din punct de vedere al obiectului de reglementare, al normelor şi principiilor pe care aceasta le consacră, revelează concluzia că normele şi principiile constituţionale pot fi impărţite în trei categorii mari:
- principii şi norme constituţionale, care au un rol determinant in stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului;
- dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti, însoţite sau nu de garanţii juridice ale exercitării acestora, sau în opinia aceluiaşi autor – declaraţii de drepturi;
- dispoziţii constituţionale care nu au o legătură directă cu procesul de guvernare.
Deoarece au această poziţie importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituţiei, care le investeşte cu garanţii juridice speciale. Deoarece normele constituţionale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituţionale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică prin forţă lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre deosebire de alte drepturi, îşi găsesc ocrotire şi în o serie de documente internaţionale, cum ar fi Declaraţia universală a drepturilor omului şi cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.
Ţinînd cont de cele precizate mai sus, prin noţiunea de drepturi fundamentale ale omului se desemnează acele drepturi care, fiind esenţiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăşi Constituţia.[8]
Conform unei alte definiţii, foarte asemănătoare[9],drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale omului, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
În doctrina şi în documentele internaţionale sunt prezentate mai multe categorii de drepturi ale omului: drepturi civile şi politice, drepturi economice, sociale şi culturale, drepturi de solidaritate; sunt tratate, de asemenea, drepturi specifice ale anumitor segmente ale populaţiei diferitelor state: femei, copii, persoane care fac parte din minorităţi şi altele[10].
Împărţirea în aceste categorii este discutabilă; astfel, drepturile culturale apar în contextul drepturilor economice şi sociale; ele sunt insă strîns legate de ansamblul drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv cele politice şi civile, cum este cazul drepturilor culturale, dacă luăm în considerare cultura în sens larg, ca “mod de viaţă, incluzînd un ansamblu de valori produse şi împărtăşite de spiritul uman, moştenite de o comunitate, precum comportamente, moravuri, limbă, religie, creaţie culturală, ca şi materială”. Drepturile culturale apar astfel ca fiind strîns legate de libertăţile de gîndire şi opinie, de expresie, de asociere, ca şi de participarea la viaţa publică, precum şi de drepturi economice şi sociale, cum sunt dreptul la un standard de viaţă decent, la educaţie şi altele. Dreptul la cultură este astfel considerat un drept mixt, deservind mai ales drepturile politice şi civile, dar strîns legat de cele economice şi sociale din punctul de vedere al realizării lui practice.
Pentru realizarea unor drepturi atît economice şi sociale, cît şi politice este necesară crearea unui ansamblu de condiţii materiale, politice şi sociale, care nu sunt reunite în toate ţările în aceeaşi măsură. Nu este vorba, însă, de o ierarhie, decurgînd din judecăţi de valoare subiective, ci de relaţia cu valori inalienabile ale persoanei umane, general recunoscute ca atare, şi de elementul obiectiv, al condiţiilor concrete necesare pentru exercitarea unora din drepturi si libertăţi.
Superioritatea normelor referitoare la drepturile fundamentale se bazează nu numai pe sediul lor constituţional, ci şi pe legitimitate. Această afirmaţie se bazează pe faptul că legimitatea reprezintă starea raţională şi naturală a fenomenelor, iar drepturile fundamentale, ca parte componentă a drepturilor omului, ca drepturi naturale, dobîndesc şi o forţă juridică supremă nu numai în raport cu celelalte drepturi ale omului, dar şi în raport cu celelalte norme constituţionale. Supremaţia, ca trăsătură iminentă a drepturilor fundamentale, constituie baza realizării lor nemijlocite. În acest sens, statul este obligat să aplice toate mecanismele eficiente pentru protecţia lor, inclusiv autoritatea supremă chemată să asigure supremaţia întregii Constituţii – Curtea Constituţională. În sprijinul acestei constatări vine şi art. 134 din Constituţie, care atribuie Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, în calitate de principală funcţie, garantarea responsabilităţii statului faţă de cetăţean[11].
În concluzie putem spune că drepturile fundamentale ale omului sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului, căpătînd astfel şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Desigur, recunoscînd şi exprimînd juridiceşte drepturile naturale ale omului, Constituţia Republicii Moldova consacră şi alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social[12]. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constiuţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Cetăţenii au drepturile oricărui om şi în plus drepturile politice, în statul al cărui cetăţeni sunt.
Sintetizînd, putem spune că drepturile omului pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor pe planul realităţilor interne în domeniul reglementarilor juridice, există reglementări internaţionale şi reglementări interne. Realizarea unei corelaţii cît mai reuşite între aceste două categorii de reglementări, implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat şi care cere timp, faţă de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii.
[1] POPESCU, C. L.- Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 29
[2] Ibidem, p. 33
[3] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
[4] SUDRE, Fr. – Drept internaţional şi european al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 39
[5] Ibidem, p. 47
[6] Ibidem, p. 38
[7] Vida I. op. cit. p. 59
[8] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Lumina Lex, 1998, Volumul 1, p.151
[9] I. Muraru, op.cit.,p.166
[10] Ibidem, p. 87
[11] Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, intrată în vigoare la 27.08.1994
[12] Ibidem
