Cu privire la obiectul raportului juridic, părerile exprimate în literatura de specialitate sunt împărţite. Într-o primă opinie se susţine că obiectul raportului juridic îl constituie anumite acţiuni sau inacţiuni la care titularul dreptului subiectiv este îndrituit şi la care celalalt subiect este obligat.
Alţi autori apreciază că numai bunurile materiale pot constitui obiect al raportului juridic şi că raporturile juridice care nu se referă la un bun material nu au obiect.
O a treia concepţie este cea a pluralităţii de obiecte ale raportului juridic potrivit căreia atât lucrurile materiale, cât şi conduita oamenilor pot forma obiect al raportului juridic.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, întrucât raporturile juridice sunt raporturi între oameni, referitoare la activitatea acestora, obiectul lor va fi întotdeauna o anumită sau anumite acţiuni ale oamenilor sau abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni. Dacă prin conţinut al raportului juridic înţelegem drepturile şi obligaţiile părţilor (adică posibilitatea unor acţiuni sau inacţiuni) prin obiect al raportului juridic înţelegem înseşi acţiunile sau inacţiunile la care subiectul activ este îndrituit, iar subiectul pasiv este îndatorat. Este adevărat că, de multe ori acţiunea sau inacţiunea, care constituie obiectul raportului juridic, se răsfrânge asupra unor bunuri. De aici şi tendinţa unor autori de a privi bunurile ca obiect al raportului juridic. Dar, în situaţiile arătate, bunurile ocupă o poziţie distinctă, formând un element material exterior raportului juridic. Ele nu pot fi privite decât ca obiecte al obiectului raportului juridic. Pe de altă parte, dacă am reduce obiectul raportului juridic doar la bunuri, am lăsa fără suport celelalte raporturi juridice care nu presupun, pentru existenţa lor, asemenea valori economice (este cazul drepturilor personal-nepatrimoniale).
