Controlul ierarhic al hotărârilor judecătoreşti este un câştig incontestabil şi reprezintă atât o garanţie pentru justiţiabil în contra abuzurilor care ar putea să apară în activitatea unui judecător cât şi o recunoaştere a faptului că judecătorii pot greşi în opera lor de aplicare şi interpretare a legii. Acest principiu presupune ca instanţele judecătoreşti să nu se situeze la acelaşi nivel ierarhic şi să fie grupate două câte două, astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi, prin exercitarea căilor de atac, în faţa unei instanţe superioare. Astfel, dacă o cauză este judecată în primă instanţă la tribunal, apelul se va soluţiona de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă am prezentat un caz în care procesul urmează trei faze – primă instanţă, apel şi recurs, nu se poate vorbi de un triplu grad de jurisdicţie. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite discutarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, singurele problemele susceptibile de a fi analizate fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres şi limitativ de lege. Analizarea cauzei sub toate aspectele sale de fapt şi de drept şi administrarea unui probatoriu complet este posibilă numai în faza judecăţii în primă instanţă şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru care chiar dacă legea prevede şi calea de atac a recursului, nu se poate vorbi decât de un dublu grad de jurisdicţie.
S-a statuat că principiul dublului grad de jurisdicţie nu este unul constituţional astfel încât legiuitorul poate stabili derogări de ala acesta în anumite cazuri.
Cu toate acestea, este de reţinut că în materie penală principiul dublului grad de jurisdicţie se bucură de o reglementare internaţională care se impune cu precădere faţă de orice normă internă. Potrivit art.2 alin.1 din Protocolul adiţional nr.7 al Convenţiei europene a drepturilor omului ,, orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. ’’
În materie civilă nu există o reglementare expresă a principiului dublului grad de jurisdicţie dar respectarea acestuia rezultă din ansamblul reglementării, care recunoaşte în general dreptul la apel în majoritatea cauzelor. Totuşi conceptul de proces echitabil, impus de art.6 pct.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi preluat în Constituţia României cu ocazia revizuirii acesteia în anul 2003 cuprinde şi o componentă relativă la dreptul de a formula căi de atac, aspect presupune în cele mai multe cazuri expresia principiului dublului grad de jurisdicţie.
În materie civilă se admite că legiuitorul poate abdica de la principiul dublului grad de jurisdicţie în anumite cauze atunci când se impune fie datorită celerităţii cu care trebuie soluţionate acestea, fie că pricinile respective nu comportă discuţii cu privire la fondul dreptului sau stabilesc numai măsuri cu caracter provizoriu.
În legătură cu principiul dublului grad de jurisdicţie se mai discută şi despre un principiu al ierarhiei instanţelor[1]. Este aparent curios a evoca un principiu al ierarhiei într-un domeniu în care am afirmat independenţa judecătorului în aplicarea legii. În realitate nu este vorba de o ierarhie la nivel personal, care să impună unui judecător să adopte soluţia dictată de un alt judecător de ,,rang superior’’. Există o ierarhie instituţională care presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de celelalte instanţe. Această ierarhie instituţională nu afectează autonomia decizională a jurisdicţiilor inferioare.
[1] I.Leş, Instituţii judiciare contemporane, Ed.CH Beck, Bucureşti, 2007, p.62-63. R.Perrot, Institution judiciaires, Montchrestien, 12 – édition, 2006, p.76-79.
