Doctrina juridică civilă conţine mai multe clasificări ale răspunderii juridice civile dar cele mai importante sunt răspunderea civilă delictuală şi răspunderea juridică civilă contractuală.
Răspunderea juridică civilă contractuală reiese din îndatorirea ce revine debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului, datorită neexecutării prestaţiilor la care s-a obligat.
Răspunderea juridică civilă delictuală reiese din obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.
Cu toate că aceste două forme de răspundere civilă au multe puncte de tangenţă între ele, principalul temei al delimitării lor sunt relaţiile obligaţionale ce apar între părţi. Astfel, dacă la răspunderea delictuală relaţiile obligaţionale apar doar după cauzarea prejudiciului, răspunderea contractuală apare în legătură cu neexecutarea, exercitarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor prevăzute de contractul deja încheiat.
În afară de aceasta trebuie să deosebim că:
- a) răspunderea civilă delictuală este un drept al tuturor subiecţilor de drept civil ce recurge din conţinutul normei legislative, pe când răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator izvorât nemijlocit din raportul juridic de obligaţie;
- b) răspunderea civilă delictuală este aplicată, atît la încălcarea legislaţiei civile, cât şi la încălcarea prevederilor contractuale, răspunderea juridică civilă contractuală este aplicată doar la încălcarea obligaţiilor contractuale.
Ţinând cont de cele expuse mai sus şi reieşind din conţinutul legislaţiei în vigoare putem evidenţia următoarele caractere specifice doar răspunderii civile delictuale:
- Răspunderea juridică delictuală se aplică numai în cazurile cînd în urma unei fapte ilicite s-a produs un prejudiciu fie material sau moral.
- Conform art. 1398 CCRM prejudiciul cauzat trebuie reparat în întregime.
- între părţile participante nu existau relaţii obligaţionale pînă la cauzarea prejudiciului.
- La aplicarea răspunderii delictuale nu se ţine cont de forma culpei părţilor. Forma culpei nu influenţează asupra volumului răspunderii juridice civile.
Pentru răspunderea juridică contractuală sunt specifice alte caractere specifice şi anume:
- Răspunderea juridică contractuală apare în cazul unui raport juridic contractual existent.
- Răspunderea contractuală se aplică debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, executarea lor necorespunzătoare sau cu întârziere.
- Răspunderea contractuală poate fi aplicată chiar şi în cazul când nu s-a produs un prejudiciu, de exemplu, aplicarea amenzii, penalităţilor de întîrziere, clauzei penale.
Teoriile doctrinare au o importanţa deosebită în delimitarea formelor răspunderii juridice civile. Importanţa materiei răspunderii juridice civile este sublimată de doctrină, aceasta constituind dreptul comun şi a drepturilor de creanţă apărute în conţinutul raporturilor obligaţionale contractuale în materia răspunderii civile.
S-a stabilit de acum, că răspunderea juridică civilă are două forme principale răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Pentru a le evidenţia mai convingător şi a delimita mai bine aceste forme, este important să ne referim şi la unele teorii doctrinare.
Condiţiile survenirii răspunderii delictuale. Obligaţiile ce se nasc din cauzare de daune
Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii juridice civile care survine în rezultatul săvârşirii unei fapte ilicite prejudiciabile. Prejudiciul poate fi cauzat atât persoanei fizice sau juridice, cât şi bunurilor acestora.
Prejudiciul cauzat prin fapte licite terţilor persoane se repară în întregime de partea vinovată, iar cele fără vinovăţie repară prejudiciul numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Analizând articolele Codului civil a Republicii Moldova ce reglementează răspunderea civilă delictuală am stabilit că ea se aplică, atât pentru fapte ilicite cât şi pentru cele licite, pentru fapta proprie şi pentru faptele altor persoane, lucruri şi animale; cu sau fără vinovăţie.
Analizând articolele Codului civil a Republicii Moldova ce reglementează răspunderea civilă delictuală am stabilit că ea se aplică, atât pentru fapte ilicite cât şi pentru cele licite, pentru fapta proprie şi pentru faptele altor persoane, lucruri şi animale; cu sau fără vinovăţie.
Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, prin doi, dar şi de acela ce le-a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa, în legătură cu obligaţiunile legale faţă de alte persoane.
Din cea de-a doua categorie fac parte reglementările ce se refera la:
- • răspunderea pentru fapta ilicită proprie;
- • răspunderea pentru fapta ilicită a altei persoane;
- • răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau animale aflate în paza juridica a unor persoane etc.
Când pentru producerea prejudiciului sunt responsabile mai multe persoane-acestea sunt obligate solidar pentru despăgubire, etc. Pe lângă aceste reglementări s-a impus si elaborarea unor norme speciale care reglementează unele situaţii speciale, putând fi menţionate: Legea cu privire la asigurări din 1993,[1] Lege cu privire la transporturi din 21 mai 1997,[2] Codul transportului auto din 29 iunie 1998;[3] Lege cu privire la aviaţia civilă din 9 iulie 1997,[4] Legea privind contenciosul administrativ din 1999[5] etc.
Definind răspunderea civilă delictuală, trebuie reţinut că aceasta este o formă a răspunderii juridice civile, ca parte a răspunderii sociale, făcând aplicarea unei reguli morale care nu permite aducerea de prejudicii, nici unei persoane fizice, nici juridice printr-o faptă ilicită, a unei reguli de comportament, potrivit căruia faptele si acţiunile sunt nelegitime dacă nu se bazează pe drepturile sau Interesele legal ocrotite de lege.
Prejudiţiul este condiţia principală pentru survenirea răspunderii juridice civile delictuale, condiţie „sine qua non” a acestei răspunderi, întru-cât, ori-cât de condamnabilă şi de gravă ar fi o faptă ilicită, nu poate interveni răspunderea civilă delictuală dacă fapta nu a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu în dauna cu răspunderea civilă necontractuală, reprezentînd un raport juridic de obligaţii care izvorăşte dintr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă, cu toate că Codul civil obligă persoana la recuperarea prejudiciilor cauzate şi prin fapte licite (legitima apărare etc).
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai dacă autorul avea discernământ în momentul comiterii faptei şi dacă sunt prezente condiţiile:
- • fapta să aibă caracter ilicit; existenţa prejudiciului;
- • vinovăţia autorului; raportul de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu.
Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere, potrivit unei terminologii consacrate şi tradiţionale, după cum s-a mai accentuat, poartă denumirea de „delict”. Este motivul pentru care, pornind de la termenul de „delict”, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se numeşte delictuală. Delictul este o faptă ilicită săvârşită cu intenţie, adică prin doi. După cum rezultă din definiţia răspunderii civile delictuale, principiile şi regulile ei sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.[6]
Cînd vorbim despre fapta ilicită delictuală, în primul rând, înţelegem acea conduită prin care se încalcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie poate fi angajată numai dacă autorul avea discernământ în momentul comiterii faptei şi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- • fapta să aibă caracter ilicit; existenţa prejudiciului;
- • vinovăţia autorului; raportul de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu.
După cum rezultă din definiţia răspunderii civile delictuale, principiile şi regulile ei sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.
Răspunderea civilă pentru cauzarea prejudiciilor de mijloacele de pericol sporit. Asigurarea obligatorie de răspundere juridică
civilă.
Este deosebită răspunderea civilă delictuală angajată pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit. Specificul ei constă în aceea că ea se angajează indiferent de vinovăţie. Aceasta însă nu înseamnă că nu sunt persoane vinovate pentru cauzarea unor astfel de prejudicii. Studiind accidentele rutiere, care au dus la victime omeneşti s-a stabilit, că acestea apar anume din vina unor persoane.
În literatura de specialitate această răspundere se consideră sporită.
Conform art. 1410 Cod Civil al Republicii Moldova persoanele, a căror activitate este legată de un pericol sporit pentru lumea înconjurătoare (exploatarea vehicolelor, a instalaţiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucrărilor de construcţii, etc.) au obligaţia să repare prejudiciul cauzat de izvorul de pericol sporit, dacă nu demonstrează, că prejudiciul s-a produs ca urmare a forţei majore sau a intenţiei persoanei vătămate. Din conţinutul articolului reiese că persoanele ce au cauzat prejudiciul se angajează la răspundere civilă în toate cazurile de cauzare a prejudiciilor. Adică răspunderea civilă şi în caz de vinovăţie şi în cazurile de cauzare a prejudiciilor fără vinovăţie. Se exclude răspunderea civilă delictuală doar în cazuri de forţă majoră şi intenţia victimei.
Obligaţia de reparare a prejudiciului îi aparţine persoanei care posedă izvorul de pericol sporit în baza dreptului de proprietate sau un alt temei legal sau persoanei care şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit.
Nu duce răspundere civilă delictuală pentru prejudiciu posesorul autovehicolului dacă demonstrează că izvorul de pericol sporit a ieşit din posesiunea lui ca urmare a acţiunilor ilicite a unor terţi.
Deci, reieşind din cele expuse în articol, reiese că subiecte responsabile pentru cauzarea prejudiciilor sunt proprietarii precum şi alţi posesori legali aici putem enumera arendaşii, angajaţii la serviciu în baza contractelor în organizaţiile de transport.
Articolul 1410 CCRM concretizează că în cazurile cînd izvorul de pericol sporit a ieşit ilegal de sub posesia proprietarului la examinarea cazurilor pentru recuperarea prejudiciilor se ţine cont şi de măsura de vinovăţie a acestuia pentru faptul că izvorul a ieşit de sub posesie. Aceasta înseamnă că dacă proprietarul a lăsat autovehicolul fără supraveghere, fără mijloace de asigurare a supravegherii corespunzătoare atunci el tot va răspunde pentru prejudiciul cauzat de cel care a furat autovehicolul lăsat în stradă.
Deoarece cauzarea de prejudicii cu izvoarele de pericol sporit prevăd situaţii foarte diferite prin p. 26 al Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 23.02.98, sau obligat instanţele de judecată ca la rezolvarea unor cazuri să se ţină cont şi de vinovăţie astfel în cazurile când:
- a) dauna cauzată unui posesor din vina altuia este reparată de cel vinovat;
- b) în caz că este vinovat numai posesorul prejudiciat el nu va mai avea dreptul la repararea daunei;
- c) în cazul în care sunt vinovaţi ambii posesori cuantumul despăgubirilor se stabilesc proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia;
- d) în cazul în care ambii posesori nu sunt vinoveţi de cauzarea prejudiciului, nuci unul din ei nu va avea dreptul să solicite repararea daunei. Considerăm, că la adoptarea acestei hotărâri nu s-a ţinut cont de prevederile Legii cu privire la asigurări, nr. 1508—XII din 15.06.93 unde este prevăzută asigurarea obligatorie de răspundere civilă şi care schimbă prevederile p. d al Hotărârii.
Sunt complicate de rezolvat cazurile de recuperare a prejudiciilor deoarece în practica comiterii lor se îmbină diferite situaţii, la unele din care se referă autorul citat.[7] Opinia autorului poate fi prelungită, astfel într-un fel vor fi rezolvate cazurile când prejudiciile sunt cauzate terţelor persoane; alte rezolvări sunt în cazurile când prejudiciile se cauzează nemijlocit proprietarilor izvoarelor de pericol sporit; alte rezolvări survin când prejudiciile se cauzează de posesorii de pericol sporit.
Sub noţiunea de „izvor de pericol sporit'” se înţelege activitatea, care fiind legată de folosirea unor anumite lucruri (în mod special a tehnicii), care nu pot fi supuse unui control auto-cuprinzător şi permanent, ca rezultat având un grad înalt a survenirii accidentelor. În legătură cu cele spuse unii autori egalează izvorul de pericol sporit cu forţa majoră astfel ei consideră că: „constituie izvor de pericol sporit însuşirile bunurilor sau forţelor naturii care la nivelul respectiv de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii nu pot fi controlate pe de plin de om, creând prin aceasta o posibilitate sporită de calculare a prejudiciului vieţii şi sănătăţii sau bunurilor persoanei”. ‘ Considerăm că nu poate fi egalat izvorul de pericol sporit cu forţa majoră, fiindcă aceasta ar elibera de la răspundere civilă toţi proprietarii de astfel de izvoare.
După cum s-a accentuat răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit survine nu numai la existenţa dar şi în lipsa culpei cauzatorului de prejudiciu sau proprietarului izvorului de pericol sporit. Răspunderea nu survine, dacă prejudiciul este cauzat urma unei forţe majore ce nu poate fi înlăturată, a intenţiei părţii vătămate sau dacă cauzatorul de prejudicii ori proprietarul izvorului de pericol sporit, cu care a fost cauzat prejudiciul, va dovedi, că izvorul de pericol sporit a ieşit din funcţiune nu din vina lui.
În cazul dăunării sănătăţii sau vieţii părţii vătămate, pentru care cauzatorul de prejudiciu este obligat să plătească asigurările sociale, răspunderea materială survine numai în cazul când există
culpa.
În art. 1410 CCRM este dată lista întreprinderilor şi cetăţenilor, activitatea cărora este legată de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare:
Organizaţiile de transport, folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile. întreprinderile industriale, şantierele construcţiile, proprietarii de automobile ş.a. Se are în vedere nu activitatea în general, dar numai aceea care în anumite condiţii creează pericol pentru sănătatea şi patrimoniul cetăţenilor. La activitatea legată de sporirea pericolului pentru cei din jur. se referă, de exemplu: păstrarea şi folosirea materialelor toxice. radioactive şi explozive, efectuarea lucrărilor de încărcare-descărcare, circulaţia mijloacelor de transport etc.
Proprietari ai mijloacelor de pericol sporit sunt considerate organizaţiile sau cetăţenii care le exploatează în baza dreptului de proprietate sau dreptului de administrare efectivă, precum şi în baza altor condiţii (în baza contractelor de arendă, chirie, în baza procurii ş.a.). Persoana, care conduce izvorul de pericol sporit în baza relaţiilor sale de muncă cu proprietarul (şofer, maşinist, lucrător la o maşină-unealtă), nu este recunoscut proprietarul izvorului de pericol sporit şi nu poartă răspundere directă faţă de partea vătămată, prejudiciul cauzat, în aceste cazuri răspunderea civilă delictuală este angajată în primul rînd pentru proprietari.
Dacă prejudiciul a fost cauzat sănătăţii în rezultatul reciprocităţii izvoarelor de pericol sporit, atunci în cazul stabilirii răspunderii materiale a proprietarilor izvorului de pericol sporit.
Trebuie de ţinut cont că:
- • dauna, cauzată unuia din proprietari din vina celuilalt, se repară de către cel vinovat;
- • în cazul existenţei culpei numai a proprietarului, căruia i-a fost cauzat prejudiciul, aceasta din urma nu se repară;
- • în cazul existenţei culpei ambilor proprietari, cuantumul reparării se stabileşte proporţional cu gradul de răspundere al fiecăruia;
- • în cazul lipsei culpei proprietarilor de izvor de pericol sporit în ceea ce priveşte reciprocitatea cauzării prejudiciului (necătând la mărimea pagubei) nici unul din ei nu are dreptul la reparare:
În cazul cauzării prejudiciilor altor persoane, proprietarii, care au cauzat – prejudiciul în comun, poartă faţă de partea vătămată răspundere solidară.
Întrebarea privind răspunderea civilă delictuală solidară a proprietarului şi deţinătorului este discutabilă în literatura de specialitate. Astfel, unii savanţi consideră că în cazurile când proprietarii izvoarelor de pericol sporit le-au lăsat fără supravegherea necesară, acestea vor purta răspundere solidară pentru prejudiciile cauzate de deţinătorii cu rea credinţă. Alţi savanţi, cu care suntem de acord, consideră că acestea vor purta răspundere pe cote părţi în dependenţă de gradul de vinovăţie.
Proprietarul izvorului de pericol sporit este eliberat de repararea daunei, dacă va dovedi că:
Izvorul de pericol sporit a cauzat prejudiciul în momentul, când a ieşit din funcţiune nu din vina sa, dar în rezultatul acţiunilor ilegale ale persoanelor terţe. Răspunderea celor din urmă, în acest caz se stabileşte conform articolului respectiv. Dacă izvorul de pericol sporit a ieşit din funcţiune nu numai în urma acţiunilor ilegale ale terţelor persoane, dar şi din culpa proprietarului, de exemplu, din cauza unei supravegheri necorespunzătoare, răspunderea poate reveni atât terţelor persoane, care s-au folosit de izvorul de pericol sporit, cât şi proprietarului său, în dependenţă de gradul culpei a fiecăruia din ei. Răspunderea civilă delictuală a lor se stabileşte în cote părţi.
Practica judiciară confirmă că problema recuperării prejudiciilor cauzate de izvoarele de pericol sporit este foarte complicată şi de aceia sau întreprins unele măsuri în ameliorarea situaţiei celora care suportă prejudicii. Astfel, prin intermediul adoptării Legii Republicii Moldova cu privire la asigurări în 1994 a fost stabilită asigurarea obligatorie a proprietarilor de autovehicole, în conformitate cu care acestea se asigură de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate unor terţe persoane şi bunurilor acestora prin accidentele produse.[8] În temeiul legii citate se recuperează prejudiciile cauzate prin vătămare corporală, sau deces, prin avarierea sau distrugerea de bunuri, precum şi cheltuielile făcute de asigurat prin acţiunea civilă. Prin adoptarea acestei legi, s-au deschis multe posibilităţi reale la examinare cauzelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate de izvorul de pericol sporit. Reieşind din cele expuse mai sus concluzionăm că recuperarea prejudiciilor cauzate de izvorul de pericol sporit este o problemă foarte amplă şi complicată şi poate servi drept studiu separat a unei lucrări de cercetare.
[1] Monitorul Oficial al RM, 1993, nr. 11-13
[2] Monitorul Oficial al RM, 1997, nr. 15
[3] Monitorul Oficial al RM, 1998, nr. 24
[4] Monitorul Oficial al RM, 1997, nr. 23-24
[5] Monitorul Oficial al RM, 1999, nr. 14-16
[6] N.D. Ghimpa. Responsabilitatea civilă delictuală şi contractuală. Bucureşti, 1956, pag. 261
[7] A se vedea A. Bloşenco. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit. Revista Naţională de drept. 2001, nr. 12, pag. 21
[8] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 5/53
