Baza juridică
O identificare a politicii industriale în tratatul de la Roma este foarte dificilă, spre deosebire de tratatul CECA şi EURATOM. Considerând că libera concurenţă, dezvoltarea pieţei interne şi a politicii comerciale comune şi eliminarea barierelor interne, nu necesită o referire expresă la politica industrială, tratatul aborda în acest cadru împreună cu politica de cercetare şi de dezvoltare tehnologică. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comisia Europeană nu a întreprins nici o iniţiativă în domeniu, exceptând anumite domenii incluse în tratatul Comunităţii Carbonului şi a Oţelului. La faptul că politica industrială a rămas o competenţă a statelor membre, s-a adăugat conceptele diferite privind modalitatea de intervenţie a acestora: în timp ce Marea Britanie şi Germania au promovat o concepţie liberală, care urmărea limitarea rolului statului în problemele industriei, Franţa şi Italia au fost favorabile unui rol mai accentuat al statului.
În domeniul carbonului şi oţelului, tratatul CECA permitea instituţiilor comunitare să organizeze şi să reglementeze producţia, în acest sector fiind organizată o adevărată politică industrială. Tratatul nu interzicea discriminările de preţuri între cumpărători şi prevedea publicarea baremurilor pentru preţuri şi condiţiile de vânzare aplicate de întreprinderi.
Tratatul de la Maastricht a înscris un articol referitor la industrie, dar având o redactare ambiguă, şi conţinând mai multe referinţe la concurenţă. [1]– Sunt definite 4 obiective majore: accelerarea adaptării şi schimbării structurale, promovarea unui mediu favorabil iniţiativelor, în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii, promovarea unui mediu favorabil cooperării între diferiţii actori industriali şi încurajarea unei mai bune exploatări a potenţialului reprezentat de politicile de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică. Mai sunt stipulate şi prevederi să se coordoneze reciproc, Comisia putând să promoveze acţiuni în acest sens, iar Consiliul să decidă împreună cu Parlamentul European, prin co-decizie asupra obiectivelor stabilite.
Intervenţiile Uniunii în domeniul industrial sunt limitate, principalele acţiuni vizând cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, care are un impact major asupra politicii industriale.
- Aplicarea politicii industriale
Criza anilor 70 a determinat o perioadă de protecţionism la nivelul Uniunii, ceea ce a condus la pierdere a competitivităţii produselor europene. De asemenea, la 25 iulie 1985, a fost creat grupul european de interes economic, dar care nu a reuşit să promoveze proiectul de brevet european, convenind asupra Acordului de la Luxemburg din 1989 referitor la instituirea unei Curţi de apel comune. Curtea de Justiţie rămâne competentă pentru asigurarea aplicării uniforme a dreptului european. Politicile industriale sectoriale privesc atât sectoarele în dificultate-siderurgia, construcţiile navale dar şi anumite sectoare de vârf-telecomunicaţiile.
Cartea Albă a Comisiei din 1993 a subliniat rolul important care revine politicii industriale în crearea de locuri de muncă şi creştere a competitivităţii. În context, dezvoltarea politicii industriale presupune coordonarea cu domenii precum cercetarea-dezvoltare, educaţia şi formarea politica de concurenţă, politica de mediu, infrastructurile.
În prelungire, noul rol al Comunităţii a devenit unul de implicare în determinarea cadrului juridic şi fiscal adecvat, favorabil unei cooperări în domeniul industrial a statelor membre, care singure nu ar putea să realizeze acţiunile necesare. În acest sens, două câmpuri de acţiune sunt necesare-unul, legat de funcţionarea pieţelor, altul determinat de capacitatea de adaptare a industriei la schimbări. Cele patru obiective ale politicii industriale definite în urma elaborării Cărţii Albe au fost::
– Promovarea investiţiilor de vârf, ţinând cont de dezvoltarea spectaculoasă a unor domenii precum cercetare-dezvoltare şi educaţie şi formare, cu impact deosebit asupra competitivităţii UE;
– Dezvoltarea cooperării industriale, Uniunea încurajând cooperarea între diferitele sectoare, de ex. Programul ESPRIT în domeniul informaţiei tehnologice;
– Întărirea concurenţei, care implica eliminarea tuturor barierelor care împiedică concurenţa, în primul rând în elaborarea legislaţiei în domeniile de achiziţii publice, dreptul societăţilor şi armonizare fiscală. UE a acordat o atenţie specială liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, printr-o nouă abordare a armonizării, care înglobează cerinţe de standardizare şi prin referirea la principiul recunoaşterii reciproce;
– Modernizarea rolului administraţiei publice, care trebuie redefinit pentru a corespunde societăţii informatice, pentru a realiza rolul său legislativ şi de reglementare.
Primul Plan de Acţiune pentru inovaţie din Europa, lansat de Comisie în 1997 a fost destinat să:
– promoveze o cultură a inovaţiei;
– stabilească un cadru favorabil;
– să articuleze mai bine cercetarea şi inovarea.
Începând cu sfârşitul mileniului doi, s-a dezvoltat un concept nou, promovarea accentuată a concurenţei, în condiţiile unei redefiniri a politicii industriale ca politică de întreprindere. Procesul a pus în prim plan, întreprinderile mici şi mijlocii, considerate ca fiind actorii cheie a relansării economiei europene.
Cu privire la statutul întreprinderilor, Comisia a avansat un statut al societăţii anonime europene-supusă unui drept unic şi fără a fi legată de un stat membru. La acest statut pot aspira societăţile anonime constituite conform unui drept naţional, indiferent de cine deţine puterea de control, cu condiţia ca două dintre aceste societăţi să releve din legislaţiile naţionale diferite.
Mediul de afaceri european a suferit un impuls semnificativ în urma dezvoltării IMMurilor, în cadrul cărora lucrau 66% din forţa de muncă europeană. În iunie 2000 a fost adoptată Carta Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, prin care statele membre s-au angajat să promoveze un mediu de afaceri prietenos pentru IMMuri, incluzând domenii precum educaţia şi formarea pentru antreprenoriat, o legislaţie mai bună şi mai clară, întărirea capacităţii, utilizarea e faceri, etc.
În acest sens, Programul Comisiei pentru perioada 2001-2005 era focalizat pe dezvoltarea IMMurilor, urmărind:
-mărirea creşterii economice şi a competitivităţii afacerilor într-o economie mondializată şi bazată pe cunoaştere;
-promovarea antreprenoriatului;
-simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului de reglementare şi administrativ pentru afaceri, care să conducă la dezvoltarea cercetării, inovării şi creativităţii în domeniul afacerilor;
-îmbunătăţirea mediului financiar pentru afaceri;
-accesul mai uşor al mediului de afaceri la servicii, programe, reţele şi la îmbunătăţirea acestor facilităţi.
În octombrie 2001 a fost adoptat regulamentul privind societatea europeană şi a directivei privind participarea lucrătorilor.
În octombrie 2005, Comisia a publicat o comunicare asupra întăririi competitivităţii sectorului industrial, furnizor a unei cincimi din PIB-ul Uniunii şi în care lucrează 34 de milioane de persoane şi concentrează 80% din cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare realizate în Uniune. Comunicarea Comisiei a respins recursul la politici intervenţioniste restrictive şi se opune unor teze ale statelor membre – Franţa, care doresc încurajarea creării unor campioni industriali.
În schimb, Comisia recomanda punerea în aplicare a şapte acţiuni în sectoare specifice-farmacie, industria chimică, noile tehnologii şi anunţă susţinerea a şapte iniţiative trans sectoriale – drepturile de proprietate intelectuală şi falsificarea, restructurările economice în sectorul industrial cercetarea şi inovarea industrial[.
După adoptarea Strategiei de la Lisabona, Consiliile Europene de primăvară sunt consacrate problemelor sociale şi economice, în acest cadru fiind formulate concluzii complementare strategiei şi care vizează în special competitivitatea. În acest cadru, politica industrială este analizată în paralel cu celelalte politici, fiind practic încorporată în aceste domenii.
Consiliile de primăvară din 2003 şi 2004 au reiterat conceptul de politică de întreprindere focalizat pe concurenţă, ca factor determinant al creşterii economice. În urma Consiliului din martie 2004, obiectivele în materie au fost realizarea pieţei interne, o mai bună reglementare, accelerarea eforturilor pentru cercetare şi îmbunătăţirea eficienţei instituţionale. Din punct de vedere legislativ, la nivel sectorial, s-a urmărit crearea unei reglementări de piaţă mai eficiente şi mai bune.
Statele membre sunt principalele responsabile în realizarea obiectivelor Strategiei de la Lisabona, prin aplicarea metodei deschise de coordonare. Statele membre stabilesc de comun acord obiectivele, pe care încearcă să le realizeze prin promovarea celor mai bune soluţii şi practici.
[1] Cf. Partea 3 Titlul XVI, Art.157
