- Fundamentarea politicii sociale
Două concepţii diferite s-au confruntat în fundamentarea politicii sociale prima, favorabilă unei prelungiri a dispoziţiilor referitoare la libera circulaţia lucrătorilor, în timp ce a doua, era axată apropierea şi armonizarea legislaţiilor statelor membre pentru realizarea progresului social.[1]
Actul Unic din 1986 a privilegiat cea de-a doua concepţie, conferind Consiliului puterea de a adopta directive cu vot calificat în anumite domenii, securitatea şi sănătatea lucrătorilor, în condiţiile instalării unui dialog social european.
În continuare, în cadrul Consiliului European de la Strasbourg-decembrie 1989, a fost adoptată Carta drepturilor sociale fundamentale, care nu produce efect juridic, semnătura guvernului britanic lipsind de pe documentul final.
Prin Protocolul nr. 14, anexat tratatului UE de la Maastricht s-a realizat o repartizare a domeniilor care relevă din politica socială, după cum urmează:
-domenii care corespund directivelor adoptate cu majoritate calificată-sănătatea şi securitatea lucrătorilor, condiţiile de muncă, informarea şi consultarea lucrătorilor, egalitatea între bărbaţi şi femei;
-domenii în care directivele aplicabile sunt adoptate cu majoritate calificată-protecţia socială, protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a condiţiilor de muncă, reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi a angajaţilor, condiţii de angajare pentru cetăţenii din terţe ţări.
Domenii excluse sunt remunerările, dreptul la asociere, dreptul la grevă şi la blocare.
Tratatul de la Amsterdam determină o aprofundare considerabilă a obiectivelor legate de politica socială, care sunt reformulate: promovarea forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, o protecţie socială adecvată, dezvoltarea resurselor umane. Prevederile Protocolului Social anexate Tratatului de la Maastricht au fost încorporate Tratatului de la Amsterdam, devenind parte a acquisului comunitar. O alte realizare în domeniul social al Tratatului s-a referit la recunoaşterea principiului egalităţii de şanse ca un obiectiv major al Comunităţii. [2]. Sunt adoptate de Consiliu şi Parlament decizii privind aplicarea acestui principiu în domenii ca tratamentul egal ocuparea forţei de muncă şi salarii egale, între bărbaţi şi femei. [3]
În timp ce obiectivele din grupa 1, adoptate prin codecizie nu pot conţine decât prevederi minimale, care trebuie aplicate în mod progresiv conform legislaţiei naţionale, obiectivele din grupa 2 sunt adoptate conform procedurii consultative. Tratatul subliniază de asemenea rolul Comisiei în promovarea consultării între statele membre privind forţa de muncă, condiţiile de lucru, formarea profesională, dreptul sindical securitatea socială, etc.
- Aplicarea politicii sociale
Instituţia specifica politicii sociale este Fondul Social European, art. 146 TCE, care are ca misiune principală promovarea forţei de muncă, a mobilităţii geografice şi sociale în cadrul proiectelor naţionale şi care poate participa la derularea diferitelor programe comunitare.
Principalele directive în materie de politică socială adoptate au vizat asigurarea protecţiei lucrătorilor [4] transferul de întreprindere [5] protecţia salariaţilor în caz de insolvabilitate [6] securitatea şi sănătatea lucrătorilor[7].
În prelungirea Tratatului de la Amsterdam Consiliul European extraordinar din noiembrie 1997 a fixat liniile directoare care au fost ulterior preluate prin planurile de acţiune naţionale. Principalele orientări au vizat creşterea ocupării forţei de muncă, în special pentru tineri, dezvoltarea antreprenoriatului, încurajarea adaptabilităţii mediului de afaceri şi a angajaţilor şi întărirea politicii de egalitate de şanse, acest din urmă obiectiv urmărind creşterea perspectivelor de angajare a femeilor, în principal prin introducerea unui orar flexibil de lucru.
Consiliul European de la Koln din iunie 1999 a adoptat Pactul european pentru ocuparea forţei de muncă, fundamentat pe trei obiective: interacţiunea măsurilor cu caracter macro-economic politica bugetară, politica salarială, politica monetară, o mai bună aplicare a strategiei europene pentru ocuparea forţei de muncă-procesul Luxemburg şi întărirea reformelor structurale a pieţelor de mărfuri, servicii şi capital Procesul Cardiff.
În context, Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000 a adoptat Agenda Socială europeană,[8] care creează cadrul politicii sociale conform modelului european, articulată în jurul următoarelor obiective:
-crearea unor locuri de muncă mai multe şi mai bune;
-promovarea şi utilizarea mediului de lucru bazat pe flexibilitate şi securitate;
-combaterea tuturor formelor de sărăcie şi discriminare în interesul stimulării integrării sociale;
-modernizarea protecţiei sociale;
-promovarea egalităţii între sexe;
-întărirea dimensiunii sociale a extinderii şi a politicii externe a UE.
În cadrul Agendei Sociale, statele membre se bazează pe progresul tehnic, rezultatele uniunii economice şi monetare şi a unei mai bune valorificări a mobilităţii la nivelul UE.
Pe baza iniţiativei Comisiei e-Europa-o societate de informaţie pentru toţi Consiliul European de la Lisabona a fixat obiectivul major ca Uniunea să devină economia d cunoaştere cea mai competitivă şi mai dinamică din lume până în 2010, astfel încât să răspundă dublei provocări legate de mondializarea economiei şi dezvoltarea tehnologiilor de informaţie şi comunicare. La Consiliul European de la Goteborg din iunie 2001 a fost adăugată şi dimensiunea dezvoltării durabile.
În domeniul social statele membre ale UE se confruntă cu două provocări lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale şi îmbătrânirea constantă a populaţiei sale, care conducea la scăderea forţei de muncă. Obiectivele stabilite în acest sens prin strategia de la Lisabona urmăreau
-creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă la 70% până în 2010, cu 60% pentru femei şi 50 % pentru grupele de vârstă cuprinse între 55-64 ani;
-reducerea cu 50% a numărului de tineri între 18-24 ani cu educaţie secundară;
-mărirea şanselor de egalitate între bărbaţi şi femei privind accesul la locuri de muncă, formare vocaţională şi condiţii de lucru;
-creşterea eficienţei în combaterea excuderii sociale;
-îmbunătăţirea ajustărilor privind sistemele actuale de pensii;
-îmbunătăţirea condiţiilor pentru formare profesională permanentă;
-luarea în consideraţie a efectelor sociale determinate de imigraţie azil.
Reafirmând că obiectivele strategiei de la Lisabona rămân esenţiale pentru ocuparea forţei de muncă, care necesită convergenţa între marile orientări ale politicii economice şi marile orientări ale politicii de ocupare a forţei de muncă, Consiliul European de la Bruxelles din 20-21 martie 2003 a decis adoptarea a două pachete de orientări pentru următorii trei ani. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, marile orientări prevedeau:
-Ocuparea completă a forţei de muncă, păstrându-se obiectivele strategiei de la Lisabona;
-Îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii muncii, corelat cu dezvoltarea carierei, formare permanentă, sănătate şi siguranţă la locul de muncă, timp de lucru flexibil, dialog social şi implicarea lucrătorilor;
-Întărirea coeziunii sociale şi incluziunii, care impune ca statele membre să promoveze accesul la muncă bărbaţi şi femei, combaterea discriminării pe piaţa muncii, prevenirea excluderii de la locul de muncă şi reducerea disparităţilor regionale.
Întârzierile constatate faţă de o strategie atât de ambiţioasă fiind evidente, examenul la jumătatea parcursului a subliniat riscurile generate de includerea unui număr mai mare de politici în Agenda Lisabona precum şi a unei ierarhizări insuficiente a priorităţilor.
Noile linii directoare – în număr de 24 care au fost aprobate de Consiliul European din iunie 2005 au două obiective principale-atingerea unei rate de ocupare a forţei de muncă de 70% şi realizarea unui procent de 3% din PIB privind investiţiile în cercetare dezvoltare până în 2010. Programul adoptat de Comisie în iulie 2005 prevede 100 de propuneri dintre care un număr de 8 este considerate ca fiind esenţială. În octombrie 2005 fiecare stat membru a prezentat Comisiei programul naţional fundamentat pe noile linii directoare, care a fost analizat în raportul Comisiei privind creşterea şi ocuparea forţei de muncă.
Consiliul European de la Nisa a aprobat în decembrie 2001 Agenda socială europeană care reprezintă primul program cincinal de acţiune al Uniunii în domeniul politicii sociale, iar comisia a efectuat o primă evaluare în februarie 2001.
Cu privire la redefinirea rolului pe care îl are Fondul Social European, Comisia Europeană consideră ca fiind necesară o legătură mai strânsă cu politicile de încurajare a ocupării forţei de muncă şi a întăririi coeziunii sociale şi economice. Pentru a răspunde provocărilor legate de extindere, îmbătrânire a populaţiei şi globalizare, În acest sens FSE trebuie să conţină reguli mai simple şi elemente mai pronunţate de descentralizare.
- Modificările Tratatului de la Lisabona
În conformitate cu dispoziţiile tratatului, politica socială va fi o competenţă partajată între Uniune şi statele membre[9].
Uniunea trebuie să ia măsurile de coordonare a politicilor de ocupare a forţei de muncă a statelor membre[10] şi poate avea iniţiative în vederea asigurării coordonării politicii sociale ale statelor membre[11]. Noua redactare specifică mai clar situaţia curentă. [12]
[1] TCE, Art. 136
[2] TCE, Art. 2 şi 3
[3] TCE, Art. 141
[4] Directiva din 17 februarie 1975
[5] Directiva din 14 februarie 1977
[6] Directiva din 20 octombrie 1980
[7] Directiva din 12 iunie 1989
[8] J.O. nr. C 157 din 30 mai 2001
[9] TFUE, Art. 4 (b)
[10] TFUE, Art. 5 (2)
[11] TFUE, Art. 5 (3)
[12] Aşa cum este stipulată în art. 3 (1) (i) 3( 1) (j) şi 136-145 TCE.
