În practică, cele mai multe probleme de aplicare a legii civile se pun în legătură cu aplicarea sa în timp, în caz de succesiune a legii civile.
Pentru rezolvarea unor astfel de probleme, în decursul timpului, s-au cristalizat anumite principii, cu unele excepţii pe care acestea le comportă. [1]
Sunt două principii care guvernează aplicarea legii în timp, şi anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
După cum se poate observa, din chiar denumirea lor, aceste două principii se presupun şi se completează reciproc.
Principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridica potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute; într-o altă formulare, potrivit acestui principiu: trecutul scapă legii civile noi. Constituţia dispune, în art. 22, că: Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii pe nale mai favorabile.
Legislativ, acest principiu este consacrat, expres, în chiar art. 6, p. 1 al Codului nostru Civil, astfel: „Legea civilă nu are caracter retroactiv”.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.
De lege lata, acest principiu nu este consacrat expresias verbis; nu mai puţin, existenţa lui neîndoielnică se întemeiază, după părerea noastră, pe două raţiuni: 1) el este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii: dacă este exact că legea nu are putere retroactivă, pentru viitor, însă, ea trebuie aplicată de îndată; 2) regula de interpretare, consacrată de p. 3, art. 6 Cod ^lvil – adus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, impune această soluţie.
Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:
– retroactivitatea legii civile noi, care înseamnă aplicarea legii civile noi la situaţii juridice anterioare adoptării ei; această excepţie îşi poate găsi aplicare numai dacă este consacrată expres în legea nouă, deoarece excepţiile nu se prezumă (nu se presupun), ele fiind de strictă interpretare şi aplicare; în prezent, este discutabilă admisibilitatea excepţiei, faţă de textul – imperativ – al art. 22 din Constituţie;
– interpretarea legii civile, când se adoptă o nouă lege interpretativă a unei legi ce acţionează, tălmăcindu-i sensul mai favorabil extensiv sau restrictiv;
– ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, încă un timp oarecare a legii vechi, deşi a intrat în vigoare legea nouă, la unele situaţii determinate, precizate în legea nouă: fiind tot o excepţie, şi supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres în lege.[2]
În determinarea practică a legii aplicabile la o situaţie juridici concretă, determinată, cu respectarea principiilor menţionate mai sus este de mare folos observarea regulii următoare: o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum. In timpul din urmă o corectă aplicare a regulii tempus regit actum s-a făcut în practica Curţi Constituţionale în fine, mai menţionăm că, în doctrină, pentru a se delimita domeniul legii civile noi de acela al legii vechi, s-au propus mai multe criterii, distingându-se între: drepturi câştigate (jura guaesita) şi simple espectative; drept şi interes; situaţii juridice; abstracte şi situaţii juridice concrete; situaţii juridice obiective şi subiective; fapte trecute (facla prae-teritaji fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia) şi fapte viitoare (facta futura); constituirea, modificarea şi stingerea situaţiilor juridice; situaţii juridice legale şi situaţii juridice voluntare (contractuale).
[1] M. Eliescu, Conflictul legilor în timp, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, 1967, pag. 79-131. 18
[2] O. Căpăţînă. Aplicarea legii în timp, în Tratat de drept civil, voi. 1, Partea generală. 1989, pag. 111-143: Tr. Broşteanu, Arbitrariul şi relativitatea formulelor doctrinale cu privire la aplicarea legilor in timp. A.G. „Vremea” Bucureşti. 1932. pag. 12-23
