Principiile funcţionării justiţiei ca serviciu public

Justiţia reprezintă o funcţie importantă în orice stat modern iar funcţionarea sa implică organe statale care să funcţioneze în baza unor principii proprii.

Prezentarea structurii organelor judiciare trebuie realizată în contextul sintetizării principiilor care guvernează organizarea justiţiei ca serviciu public. În literatura de specialitate principiile care stau la baza organizării judiciare sunt tratate ca principii ale organizării judecătoreşti, deşi unele dintre aceste principii interesează mai mult procedura civilă decât organizarea judecătorească propriu – zisă. Necesitatea tratării unitare a acestor principii impune ca sub anumite aspecte problematica abordată să intre în sfera procedurii civile.

Se pot reţine, în general, următoarele principii[1]: justiţia constituie monopol de stat, organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie, accesul liber la justiţie, egalitatea în faţa justiţiei, gratuitatea justiţiei, colegialitatea, caracterul permanent şi sedentar al jurisdicţiilor.

1. Justiţia este monopol de stat.

În societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asuma statul. Faptul că justiţia estze monopolul statului implică două consecinţe:

1. nicio altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului judecat şi de forţă executorie. În acest sens, art.125 alin.1 din Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
2. cealaltă consecinţă a principiului potrivit căruia justiţia este monopolul statului este aceea că statul este obligat să împartă justiţia atunci când se solicită acest lucru. Judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea unei cereri nu poate refuza judecata, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare e dreptate. În acest sens art.3 C.civ. prevede că “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Bineînţeles că este ideal ca judecătorul să soluţioneze cauza cu care a fost învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conţiunt să fie neechivoc şi perfect aplicabil situaţiei de fapt ce caracterizează speţa însă, chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsă de text expres la analogia legii ori la analogia dreptului şi să rezolve cauza cu care a fost învestit.

O excepţie relativă de la principiul enunţat o reprezintă procedura arbitrajului. În acest caz, în temeiul unei convenţii arbitrale ce poate îmbrăca forma clauzei arbitrale sau a compromisului părţile decid de comun acord ca litigiul să fie deferit unor persoane particulare, numite arbitrii, înlăturând în acest fel competenţa instanţelor judecătoreşti. Concluzia că arbitrajul reprezintă numai o excepţia relativă de la principiul conform căruia justiţia este monopol al statului este fundamentată pe două argumente:

1. nu toate litigiile sunt arbitrabile. În principiu, pot fi supuse arbitrajului numai litigiile patrimoniale susceptibile de a fi soluţionate pe calea unei tranzacţii. Uneori legea stabileşte că anumite litigii sunt în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
2. chiar dacă hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părţi, în cazul în care partea ce a pierdut procesul nu execută de bună-voie hotărârea, recurgerea la executarea silită poate fi realizată numai prin învestirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale. Or, procedura învestirii cu formulă executorie este în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti care ar fi fost competentă să judece litigiul în lipsa unei convenţii arbitrale.
3. Oganizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie[2].

Controlul ierarhic al hotărârilor judecătoreşti este un câştig incontestabil şi reprezintă atât o garanţie pentru justiţiabil  în contra abuzurilor care ar putea să apară în activitatea unui judecător cât şi o recunoaştere a faptului că judecătorii pot greşi în opera lor de aplicare şi interpretare a legii. Acest principiu presupune ca instanţele judecătoreşti să nu se situeze la acelaşi nivel ierarhic şi să fie grupate două câte două, astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi, prin exercitarea căilor de atac, în faţa unei instanţe superioare. Astfel, dacă o cauză este judecată în primă instanţă la tribunal, apelul se va soluţiona de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă am prezentat un caz în care procesul urmează trei faze – primă instanţă, apel şi recurs, nu se poate vorbi de un triplu grad de jurisdicţie. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite discutarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, singurele problemele susceptibile de a fi analizate fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres şi limitativ de lege. Analizarea cauzei sub toate aspectele sale de fapt şi de drept şi administrarea unui probatoriu complet este posibilă numai în faza judecăţii în primă instanţă şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru care chiar dacă legea prevede şi calea de atac a recursului, nu se poate vorbi decât de un dublu grad de jurisdicţie.

S-a statuat că principiul dublului grad de jurisdicţie nu este unul constituţional astfel încât legiuitorul poate stabili derogări de ala acesta în anumite cazuri.

Cu toate acestea, este de reţinut că în materie penală principiul dublului grad de jurisdicţie se bucură de o reglementare internaţională care se impune cu precădere faţă de orice normă internă. Potrivit art.2 alin.1 din Protocolul adiţional nr.7 al Convenţiei europene a drepturilor omului ,, orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. ’’

În materie civilă nu există o reglementare expresă a principiului dublului grad de jurisdicţie dar respectarea acestuia rezultă din ansamblul reglementării, care recunoaşte în general dreptul la apel în majoritatea cauzelor. Totuşi conceptul de proces echitabil, impus de art.6 pct.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi preluat în Constituţia României cu ocazia revizuirii acesteia în anul 2003 cuprinde şi o componentă relativă la dreptul de a formula căi de atac, aspect presupune în cele mai multe cazuri expresia principiului dublului grad de jurisdicţie.

În materie civilă se admite că legiuitorul poate abdica de la principiul dublului grad de jurisdicţie în anumite cauze atunci când se impune fie datorită celerităţii cu care trebuie soluţionate acestea, fie că pricinile respective nu comportă discuţii cu privire la fondul dreptului sau stabilesc numai măsuri cu caracter provizoriu.

În legătură cu principiul dublului grad de jurisdicţie se mai discută şi despre un principiu al ierarhiei instanţelor[3]. Este aparent curios a evoca un principiu al ierarhiei într-un domeniu în care am afirmat independenţa judecătorului în aplicarea legii. În realitate nu este vorba de o ierarhie la nivel personal, care să impună unui judecător să adopte soluţia dictată de un alt judecător de ,,rang superior’’. Există o ierarhie instituţională care presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de celelalte instanţe. Această ierarhie instituţională nu afectează autonomia decizională a jurisdicţiilor inferioare.

3. Egalitatea în faţa legii.

Potrivit art.16 alin.8 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege. Acelaşi principiu este consacrat şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească, care prevede că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau orice ale criterii discriminatorii.

Principiul egalităţii în faţa justiţiei presupune ca toate persoanele să aibă vocaţie egală de a fi judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură. Părţile trebuie să aibă dreptul la aceleaşi probe, aceleaşi apărări şi aceleaşi căi de atac.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, egalitatea consacrată la nivel legislativ este mai greu de realizat în fapt deoarece considerente de ordin economic şi social pot influenţa accesul la justiţie şi poziţia în proces, pornirea şi derularea acestuia presupunând cheltuieli şi cunoştinţe de specialitate.         Diferenţele de ordin financiar se pot reflecta într-un mai greu acces la justiţie sau în imposibilitatea angajării unui avocat care să realizeze o apărare specializată, fără de care drepturile procesuale conferite de lege pot fi pierdute prin neştiinţa părţii. Din acest motive, instanta de judecata are obligatia de a asigura un echilibru în situaţia procesuala a parţilor. Instanţa are obligaţia de a lamureasca parţile despre drepturile lor, sa dea îndrumari parţilor cu privire la drepturile  şi obligaţiile procesuale, atunci când nu sunt reprezentate sau asistate de avocat şi sa staruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşala privind aflarea adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor cauzei şi aplicarea corecta a legii. Pe langa aplicarea dispoziţiilor care consacra rolul activ al judecatorului, echilibrul procesului civil poate fi realizat şi prin acordarea asistenţei juridice gratuite care consta în apararea şi asistenţa gratuita a parţii de catre un avocat delegat de barou. Cheltuielile facute de stat prin acordarea asistenţei judiciare gratuite vor fi puse în sarcina parţii adverse daca aceasta pierde procesul.

4. Gratuitatea justiţiei.

Principiul gratuitaţii justiţiei presupune că părţile nu trebuie să plăteasca judecătorii care soluţioneaza pricina şi nici ceilalţi angajaţi ai instanţei ce deservesc serviciul public pe care îl constituie justiţia.

S-a apreciat ca gratuitatea justiţiei dă prestigiu instanţelor de judecată şi în acelaşi timp determină pe judecatori, ori pe ceilalţi funcţionari, să-şi îndeplineasca îndatoririle fără părtinire.

Totuşi înfaptuirea justiţiei implica cheltuieli atât din partea statului, care trebuie să asigure condiţiile materiale pentru desfaşurarea activitaţii de judecată, cât şi din partea justiţiabililor, care sunt obligaţi sa plăteasca taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile de avocat şi expert, atunci când este cazul, precum şi alte cheltuieli legate de administrarea probelor. Prin urmare, gratuitatea nu este totală şi nu ar fi nici de dorit un astfel de sistem, care ar încuraja apelarea la justiţie în scop de şicana sau pentru cauze care ar putea să-şi găseasca o soluţie amiabila. Este important însă, ca eforturile financiare pe care le reclama declanşarea şi susţinerea unui proces sa nu constituie o piedica în calea liberului acces la justiţie, principiu consacrat constituţional şi legal. Nu de puţine ori s-a semnalat faptul ca taxele judiciare de timbru excesiv de mari fac ca justiţia sa devină un lux, inaccesibil celor lipsiţi de posibilităţi materiale. Având în vedere aceste realităţi, a fost reglementat în Codul de procedură civilă posibilitatea ca instanţa de judecată să încuviinţeze asistenţă judiciară acelora care nu sunt în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără ca prin aceasta să afecteze propria întreţinere sau a familiei. Asistenţa judiciară cuprinde şi acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar.

5. Principiul colegialităţii.

Principiul colegialitaţii presupune ca judecata trebuie facuta de mai mulţi judecatori şi se opune principiului judecatorului unic. În literatura de specialitate s-au adus argumente şi contraargumente pentru fiecare sistem.

În favoarea sistemului judecatorului unic pledeaza urmatoarele argumente: marirea responsabilitaţii judecatorului şi deci, o mai mare atenţie în judecarea cauzelor, micşorarea numarului de judecatori şi de aici posibilitatea unei mai bune remunerari a acestora, posibiltatea asigurarii unui mai bune specializari a judecatorilor. Principalele critici formulate la adresa sitemului judecatorului unic sunt cele legate de faptul ca un singur judecator este mai accesibil la corupţie.

În favoarea principiului colegialitaţii s-au adus argumente precum: garantarea imparţialitaţii şi prevenirea arbitrariului datorita controlului reciproc dintre judecatori, posibilitatea formarii judecatorilor tineri prin formarea unui complet înpreuna cu judecatori mai experimntaţi, garantarea unei justiţii mai bune datorita schimbului de idei între membrii completului.. Bineînţeles ca şi acestui sistem i se poate reproşa ca este mai costisitor şi ca existenţa mai multor judecatori nu este întotdeauna o garanţie penru înfaptuirea justiţiei în condiţii mai bune, mai ales atunci când pregatirea deficitara a unora dintre membrii completului face ca aceştia sa fie influenţaţi de unul dintre aceştia.

Noua lege de organizare judiciară, în forma modificată, a adopat un sistem mai suplu, încercând sa îmbine avantajele celor două sisteme cunoscute. În prima instanţa, în faţa judecatoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, de principiu cauza este judecata de un singur judecator. În căile de atac, în care se realizeaza controlul ierarhic, funcţionează principiul colegialitaţii în formarea completului – doi judecatori în apel şi trei în recurs. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este consacrat principiul colegialităţii în forma completului de trei judecatori, completului format din nouă judecatori sau Secţiilor Unite ( în acest caz la judecata trebuind să ia parte cel puţin două trimi din numărul judecătorilor în funcţie ).

6. Caracterul permanent şi sedentar al instanţelor.

Instanţele judecătoreşti sunt permanente. Activitatea acestora se desfăşoară în mod continuu, fără întreruperi, afară de cele pricinuite de zilele nelucrătoare şi de sărbătorile legale. Vacanţa judecătorească, care intervine în perioada 1 iulie – 31 august a fiecărui an, nu presupune o întrerupere a activităţilor instanţei, ci numai o diminuare a acesteia, necesară efectuării concediului de odihnă la care au dreptul magistraţii şi ceilalţi angajaţi ai instanţelor. Chiar şi în această perioadă vor continua să fie judecată, în materie civilă, cauzele declarate de lege ca fiind urgente, precum ordonanţele preşedinţiale, cele privind obligaţiile de întreţinere, acţiunile posesorii sau pe care instanţa le apreciază a fi urgente. În materie penală, cauzele cu arestaţi sunt judecate şi în cursul vacanţei judecătoreşti.

În privinţa caracterului sedentar al instanţelor, trebuie menţionat că acestea funcţionează în localitatea de reşedinţă stabilită prin lege, sediul fiind stabil, determinat şi cunoscut.

Caracterul sedentar al instanţelor nu exclude ca anumite activităţi procesuale să fie făcute în afara sediului acestora, atunci când acest lucru se impune, cum ar fi în cazul efectăurii unei cercetări la faţa locului sau audierea unui martor care nu se poate deplasa.

Principiul enunţat comportă şi în prezent anumite excepţii. Astfel, în cazul delegării judecătorului în cadrul birourilor electorale, activitatea acestuia este temporară ( limitată la durata alegerilor ) şi se desfăşoară în alt sediu decât cel al instanţei din care face parte. În mod asemănător, judecătorul delegat la registrul comerţului efectuează o activitate în alt sediu decât cel al instanţei în care funcţionează.

7. Accesul liber la justiţie.

Accesul liber la justiţie reprezintă un drept fundamental consacrat prin art. 21 din Constituţia României precum şi prin art.6 pct.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Accesul liber la justiţie comportă două aspecte esenţiale

1. obligaţia statului de a reglementa mijloacele procedurale care să permită justiţiabilului să acceadă în faţa unui tribunal independent şi imparţial care să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Sub acest aspect, accesul la justiţie nu implică neapărat inexistenţa unor proceduri prealabile sesizării instanţei. Prin urmare nu sunt contrare principiului enunţat situaţiile în care legiuitorul stabileşte că pentru a sesiza instanţa este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile. În schimb, aşa cum am mai arătat, procedurile cu caracter jurisdicţional – administrativ au caracter facultativ şi gratuit. Alegerea folosirii căii jurisdicţional – adminsitrative nu închide accesul la soluţionarea cauzei de către judecători deaorece împotriva soluţiei pronunţate în procedura administrativă există întotdeauna cale de atac în faţa instanţelor judecătoreşti.
2. Obligaţia statului de a crea pârghiile prin care să elimine eventualele impedimente de fapt care ar putea să îngrădească accesul efectiv la judecată. În acest sens, spre exemplu, statul trebuie să asigure mijloacele prin care o persoană care nu dispune de resurse financiare să poate sesiza în mod legal instanţa de judecată şi să aibă parte de un proces echitabil. Aşa cum am arătat, în sistemul nostru de drept, asistenţa judiciară este de natură să înlăture situaţiile în care justiţiabilul nu poate face faţă cheltuielilor procesuale.

Accesul la justiţie este un drept ce nu trebuie folosit în mod abuziv, numai pentru a şicana o persoană sau în cazul în care pretenţiile sunt în mod vădit nefondate. Promovarea unei acţiuni nejustificate conduce la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă iar în cazul în care se contată exerciţiul abuziv al dreptului de a sesiza instanţa, există posibilitatea obligării părţii la plata de amenzi civile faţă de stat şi despăgubiri faţă de adversar.

8. Soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
9. Principiul distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii.

Distribuirea aleatorie a cauzelor este concepută ca o garanţie a nepărtinirii judecătorilor în soluţionarea cauzelor cu care sunt învestiţi. Continuitatea în judecarea cauzei presupune ca aceeaşi judecători vor face parte din complet la toate termenele de judecată  într-o anumită etapă procesuală în care se află judecata ( primă instanţă, apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire etc. ). Schimbarea compunerii completului de judecată poate fi determinată de incidente procesuale cum ar fi incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea sau în cazul în care judecătorul păraseşte magistratura, este avansat sau transferat la altă instanţă, se află în concediu etc. Pe de o parte, continuitatea completează principiul distribuirii aleatorii a cauzelor deoarece acesta din urmă nu ar produce efectul scontat dacă judecătorii ce au fost învestiţi în sistem aleatoriu ar putea fi schimbaţi ulterior din compunerea completului de judecată. Pe de altă parte, continuitatea în judecarea cauzei asigură o eficientizare a actului de justiţie prin faptul că judecarea întregului proces de către aceeaşi judecători reprezintă o garanţie în plus pentru o mai bună cunoaştere a aspectelor ridicate în cauza respectivă. Este recunoscut faptul că schimbarea compunerii completului de judecată pe parcursul soluţionării cauzei într-o anumită fază procesuală este de natură să îngreuneze activitatea judecătorului. Astfel, judecătorul care va pronunţa soluţia nu a avut posibilitatea audierii martorilor ci va trebui să analizeze depoziţiile acestora consemnate în dosar. În măsura în care va simţi nevoia unor lămuriri, judecătorul nu va putea decât să dispună reaudierea martorilor respectivi, fapt ce va afecta durata de soluţionare a procesului.

 

[1] Sub imperiul Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, s-a reţinut şi principiul unităţii funcţiei jurisdicţionale, potrivit căruia instanţele judecătoreşti de drept comun soluţionează toate cauzele fără a exista instanţe specializate. În acest sens, V.M. Ciobanu, op.cit., p.51. În prezent, având în vedere că noua lege de organizare judecătorească prevede constituirea tribunalelor specializate pentru minori şi familie, de muncă şi asigurări sociale, comerciale, administrative-fiscale, nu se mai poate vorbi de un principiu care să consacrate unitatea funcţiei jurisdicţionale. Autori de prestigiu, precum prof. I.Leş vorbesc chiar de un nou principiu al specializării instanţelor judecătoreşti. Pentru amănunte, a se vedea I.Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, Ed. All Beck, 2004, p.56. 

[2] A se vedea pentru amănunte, I.Leş, Sistemul dublului grad de jurisdicţie în dreptul procesual civil actual, R.D.C. nr.6/2003, p.28-39.

[3] I.Leş, Instituţii judiciare contemporane, Ed.CH Beck, Bucureşti, 2007, p.62-63. R.Perrot, Institution judiciaires, Montchrestien, 12 – édition, 2006, p.76-79.