În condiţiile societăţii etatice, dreptul este un subsistem al sistemului juridic. Sistemul dreptului este ansamblul normelor juridice sistematizate în instituţii şi ramuri, care reglementează conduita persoanelor, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrîngere a autorităţii publice reglementatoare, recunoscută de societate [III, 53, p.58]. Subsistemele sistemului dreptului sînt ramurile dreptului şi instituţiile juridice, existenţa juridică a cărora este datorată normelor juridice.
Ramura dreptului răspunde cerinţelor de sistematizare a normelor juridice, la nivel macrosistemic, în vederea facilitării înţelegerii şi aplicării acestora. După N. Popa, ramura dreptului este ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune [III, 67, p.242-243]. Deci, criteriile de structurare a ramurii de drept sunt obiectul de reglementare juridică (relaţiile sociale dintr-un domeniu distinct al vieţii sociale); metoda specifică de reglementare juridică (modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul obiectului de reglementare) şi principiile comune ramurii de drept respective. Principiile comune şi obiectul de reglementare constituie criterii obiective de construire a unei ramuri, spre deosebire de metoda de reglementare considerată criteriu
subiectiv [III, 67, p.242-243].
Cu titlu de exemplu, D. Mazilu defineşte principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului „. ca fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice ale unei anumite ramuri de drept care cuprind cerinţele obiective ale creării şi realizării normelor juridice din această ramură a sistemului dreptului” [III, 49, p.118].
Prin principii ramurale ale dreptului înţelegem acele principii ale dreptului care guvernează cel mult o ramură a dreptului pozitiv. Principiile ramurale sînt principiile generale ale tuturor normelor şi instituţiilor juridice din cadrul unei ramuri a dreptului.
Deosebim următoarele funcţii ale principiilor ramurale: a) funcţia de coeziune a normelor şi instituţiilor juridice, care au un obiect şi o metodă comună de reglementare; b) funcţia de configurare a ramurii de drept în cadrul sistemului dreptului, ce se exprimă în consolidarea instituţiilor juridice asemănătoare şi departajarea lor de alte instituţii juridice divergente; c) funcţia de orientare adecvată a raporturilor juridice ce rezultă din ramura de drept respectivă; relevantă este utilitatea acestei funcţii în practica juridică; d) funcţia de proliferare a principiilor ramurale, prin care se asigură dezvoltarea ramurii de drept în cadrul sistemului.
Datorită faptului constituirii nesimultane a ramurilor dreptului (spre exemplu, dreptul civil a apărut în antichitatea romană, dreptul penal s-a diferenţiat abia în secolul XVII, dreptul administrativ are autonomie din secolul XIX etc.) [III, 53, p.59], putem constata evoluţia procesuală a principiilor ramurale ale dreptului.
Principiile ramurii de drept civil, care explică evoluţia raporturilor de drept civil, în general, şi a modalităţilor în care sunt apărate şi promovate drepturile şi interesele legitime în cadrul acestor raporturi, în special sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale individuale cu cele obşteşti generale; principiul ocrotirii drepturilor subiective civile ori al garantării lor. După cum arată Gh. Beleiu, aceste principii sunt consacrate in terminis de normele dreptului civil român, motiv pentru care le reţinem ca principii fundamentale şi specifice ale dreptului civil. Idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, privind toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate [III, 8, p.35-36].
Cu titlu de exemplu: responsabilitatea civilă sau obligaţia reparării prejudiciului cauzat este consacrată în Codul civil francez (1848), articolul 1382 şi următoarele; Codul civil român [III, 49, p.139] (1864), articolul 998 şi următoarele; Codul civil al Republicii Moldova, articolele 1398-1423 [I, 3]. Principiile dreptului civil al R. Moldova sînt înscrise în articolul 1 al Codului civil (egalitatea participanţilor în raporturile reglementate de legislaţia civilă; inviolabilitatea proprietăţii; libertatea contractuală; neimixtiunea în afacerile private; necesitatea realizării libere a drepturilor civile etc.)
[I, 3].
Principiile dreptului familiei descind din principiile ramurale ale dreptului civil, consacrînd prioritatea interesului privat. Codul familiei al Republicii Moldova consfinţeşte expres (art.2) principiile de bază ale legislaţiei familiei şi, implicit, a dreptului familiei. Acestea sunt: căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, egalitatea în drepturi a soţilor în familie, sprijinul reciproc moral şi material, manifestarea grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi inapţi de muncă ai familiei, inadmisibilitatea amestecului deliberat în relaţiile familiale, soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale [I, 7].
Principiile ramurii de drept penal, ca drept al pedepselor, conservează natura sancţionatorie a acestei ramuri. Principii ramurale penale: personalitatea răspunderii penale, individualizarea pedepsei; legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege si nulla poena sine lege); egalitatea în faţa legii penale; umanismul dreptului penal etc. În ramura dreptului penal, arată C. Bulai, principiile fundamentale sînt idei directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal, fiind prezente în întreaga reglementare juridico-penală. Toate normele şi instituţiile dreptului penal îşi subordonează acţiunea lor faţă de acţiunea principiilor fundamentale (de drept penal – E.B.), iar acestea din urmă exprimă o anumită concepţie de politică penală [III, 14, p.48-
52].
Legiuitorul moldovean a codificat următoarele principii ramurale ale dreptului penal, considerîndu-le „principii de aplicare a Codului penal” [I, 4]: legalitatea (incriminării şi pedepsei -E.B.), umanismul (legii penale şi tratamentelor – E.B.), democratismul, caracterul personal al răspunderii penale (personalitatea – E.B.), individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Considerăm că principiile respective sunt suportul ideatic, în primul rînd, al tuturor normelor de drept material penal, apoi al normelor de drept procesual penal, or „principii de aplicare a Codului penal”. În art.5 al Codului penal legiuitorul a admis inadvertenţă între titlul articolului „Principiul democratismului” şi textul normei-principiu. Potrivit interpretării conţinutului articolului respectiv, identificăm cu certitudine deplină principiul egalităţii în faţa legii penale, or nediscriminării infractorilor [I, 4]. Faptul constatat ţine de responsabilitatea legiuitorului pentru „litera” şi „spiritul” legii. În acelaşi context, alineatul (2) al articolului 7 cu titlul „Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale” enunţă un alt principiu de drept penal – justeţea răspunderii şi pedepsei penale (non bis in idem) [I, 4].
Principiile dreptului constituţional, ramură fundamentală a sistemelor de drept contemporan, constituie baza principală a structurării social-economice şi a organizării de stat, a funcţionării organelor statului, a statutului juridic al cetăţeanului. În acelaşi timp, principiile ramurii de drept constituţional fundamentează începuturile tuturor celorlalte ramuri ale dreptului în vigoare, precum şi în proces de constituire. Principii fundamentale sau constituţionale, potrivit Constituţiei Republicii Moldova, sunt: suveranitatea şi independenţa puterii de stat; separaţia şi colaborarea puterilor; supremaţia Constituţiei; democraţia şi pluralismul politic, principiile economiei de piaţă; neretroactivitatea legii; prezumţia nevinovăţiei; dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice a fiecărui om etc. [I, 1].
Nu urmărim scopul de a elucida principiile specifice ale tuturor ramurilor dreptului contemporan. Cu titlu exemplificativ, ne-am referit doar la principalele ramuri de drept privat şi public. Această sarcină devine cu totul dificilă, dacă nu şi imposibilă, datorită faptului că sistemul dreptului contemporan se caracterizează prin mişcări de diferenţiere a ramurilor sale şi de reunire, ceea ce aduce schimbări atît cantitative, cît şi calitative în cadrul sistemului. De exemplu: dreptul familiei s-a desprins din dreptul civil; dreptul protecţiei sociale din cadrul dreptului muncii, dreptul mediului însă, reuneşte norme de drept public şi drept privat etc. Modificările în cadrul sistemului nu afectează esenţa de sistem; ele sunt dovada condiţionării reciproce a componentelor sale şi interacţiunii cu alte sisteme sociale nejuridice. Avînd în vedere permeabilitatea sistemului dreptului, nu putem vorbi despre un sistem închis şi, deci, despre un număr finit de ramuri ale dreptului şi, implicit de un număr fix şi o dimensiune constantă a principiilor ramurale ale dreptului. Cu atît mai mult că activitatea de elaborare a principiilor care guvernează o ramură de drept este o activitate ştiinţifică subiectivă care marchează profund formularea principiilor ramurale.
După cum am încercat să clasificăm principiile generale ale dreptului, intenţionăm să le clasificăm şi pe cele ramurale. În funcţie de criteriile: a) diviziunea dreptului; b) substanţa (natura) normelor juridice; c) legătura cu principiile generale ale dreptului; d) incidenţa intraramurală.
- După diviziunea dreptului, deosebim: 1) principii ramurale de drept public şi principii ramurale de drept privat; 2) principii ramurale de drept intern şi principii ramurale de drept internaţ Principiile ramurale de drept public aparţin ramurilor de drept public: constituţional, penal, administrativ etc. Principiile ramurilor de drept privat vizează dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei. Principiile ramurale de drept intern se referă la ansamblul ramurilor sistemului de drept al unui stat. Principiile ramurale de drept internaţional public se referă la ramurile dreptului internaţional public (drept diplomatic şi consular; dreptul mării; dreptul aerului; drept umanitar etc.).
- După substanţa (natura) reglementărilor juridice, deosebim principii de drept material şi principii de drept procesual. Principiile de drept material sunt principiile ramurilor de drept civil, penal, administrativ etc. Principii de drept procesual sunt principiile dreptului procesual penal şi dreptului procesual civil etc.
- În funcţie de legătura cu principiile generale ale dreptului, deosebim: 1) principii ramurale subordonate principiilor generale ale dreptului şi 2) principii ramurale coordonate cu principiile generale ale dreptului. Principiile ramurale subordonate celor generale se obţin prin diviziune sau descompunere a noţiunii supraordonate de principii ale dreptului. A se vedea ANEXA 1. Principiile ramurale coordonate cu principiile generale se obţin prin clasificare sau grupare în clase a principiilor dreptului, după criteriul acţiunii în cadrul sistemului dreptului (principii generale, principii ramurale, principii interramurale).
- d) După incidenţa intraramurală, deosebim: principii fundamentale, principii generale şi principii instituţionale ale ramurii de drept. Principii fundamentale ale ramurii sunt reguli cu incidenţă generală şi absolută care nu pot fi nesocotite de alte principii intraramurale. Principiile generale ale ramurii sunt reguli derivate din cele fundamentale şi subordonate acestora, avînd şi ele incidenţă generală, dar restrînsă la anumite laturi ale reglementării juridice.
Principiile instituţionale ale ramurii de drept sunt reguli subordonate atît principiilor fundamentale, cît şi celor generale intraramurale, fiind aplicate numai în cadrul instituţiilor la care se referă [III, 14, p.47]. Criteriul incidenţei intraramurale a principiilor este numit altfel criteriu al vocaţiei principiilor ramurii de drept (vocaţie generală, vocaţie instituţională) [III, 8, p.36].
Prin analogie cu construcţia ierarhică a principiilor generale ale dreptului, putem ierarhiza principiile ramurale ale dreptului. Supremaţia, întîietatea le va reveni principiilor fundamentale de drept, or principiilor ramurii de drept constituţional. „Baza” construcţiei se va constitui din principiile ramurilor principale de drept, inerente dreptului contemporan: drept civil, drept penal, drept administrativ, dreptul muncii, fiind asigurată de principiile ramurale de procedură penală, civilă şi de contencios administrativ. Legătura „bazei” cu „vîrful” piramidei se va axa pe principiile ramurilor de drept financiar, familial, protecţiei sociale, penitenciar; ramuri care derivă respectiv din ramurile de drept administrativ, drept civil, dreptul muncii şi dreptul penal. Ierarhizarea principiilor ramurale este ilustrată în ANEXA 3.
2.5. PRINCIPIILE INTERRAMURALE ALE DREPTULUI În doctrina juridică din Federaţia Rusă şi cea de orientare rusească, alături de categoria principiilor ramurale ale dreptului, întîlnim o altă categorie de principii interramurale ale dreptului [III, 104, p.100; 124, p.219; 90, p.152; 4, p.93; 61, p.127].
După B. Negru, principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept [III, 61, p.127]. După G. Fiodorov, principiile interramurale sînt începuturi, temeiuri călăuzitoare ale reglementării juridice pentru cîteva ramuri de drept înrudite [III, 124, p.219]. Definiţiile respective ne sugerează cel puţin două întrebări: 1) Care ramuri de drept sînt înrudite? 2) Cîte ramuri cel mult sînt călăuzite de principii interramurale? Vom încerca să găsim răspunsul.
Din perspectiva sistemului dreptului, toate ramurile dreptului fiind înglobate într-un tot întreg numit „drept” sînt „înrudite”. Din punct de vedere a diviziunii dreptului, ramurile „înrudite” sînt sistematizate în drept public şi drept privat. „Înrudirea” ramurilor de drept privat se face după interesele particulare proprii unui individ, unei familii, unei clientele comerciale, apărate de normele dreptului civil, familiei, comercial; după modalitatea liberă de manifestare a voinţei individuale (autonomia de voinţă) şi după caracterul dispozitiv-permisiv al normelor juridice.
„Înrudirea” ramurilor de drept public are loc după generalitatea interesului comun al tuturor cetăţenilor şi a societăţii însăşi; după modalitatea autoritară, unilaterală a voinţei guvernanţilor; după caracterul general obligatoriu, imperativ al normelor juridice (constituţionale, penale, administrative, financiare etc) [III, 29, p.256-258].
Din punct de vedere a metodei specifice de reglementare a relaţiilor sociale, ramurile dreptului public sunt „înrudite” prin subordonare, iar ramurile dreptului privat prin egalitatea părţilor.
Relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale (obiectul de reglementare) pot fi reglementate de mai multe ramuri ale dreptului. De exemplu: relaţiile de proprietate cad sub incidenţa dreptului civil, dreptului comercial, dreptului penal etc. Astfel se instituie raporturi de încrucişare (intersecţie) a ramurilor dreptului.
Pe lîngă criteriile de „înrudire” a ramurilor dreptului, implicit arătăm şi principiile comune pentru cel puţin două ramuri de drept. Sub egida dreptului civil, fundament al dreptului privat, celelalte ramuri de drept privat (dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul locativ şi dreptul mediului) sunt direcţionate de aceleaşi principii de drept: libertatea contractuală, inviolabilitatea proprietăţii, neimixtiunea în afacerile private, egalitatea participanţilor la raporturile juridice etc. Sub egida dreptului constituţional, fundament al dreptului public, celelalte ramuri de drept public (dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul vamal etc.) sînt diriguite de principii comune de drept: neretroactivitatea legii, prezumţia nevinovăţiei etc. Principii comune ramurilor de drept procesual civil şi penal sunt: aflarea adevărului, garantarea dreptului la apărare, legalitatea [III, 49, p.140]. Astfel de principii le numim interramurale.
Reieşind din cele relatate, constatăm că noţiunea „ramuri înrudite de drept” este polivalentă, de aceea, pentru a nu crea confuzii se va eluda în limbajul juridic. Dacă cel puţin două ramuri ale dreptului pot fi legate prin principii „comune”, pe care le-am numit interramurale, atunci cel mult ramurile cuprinse în una din cele două mari subdiviziuni ale dreptului (public şi privat) pot constitui aria maximă a principiilor interramurale ale dreptului. În schimb, o singură ramură de drept public sau privat, pe care am numit-o fundamentală, poate fi generatoare de principii comune (interramurale) pentru alte ramuri de drept public sau privat. De aceea, dreptul civil este considerat drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat şi mixt, cu înclinaţie privată. Dreptul constituţional, este dreptul comun pentru celelalte ramuri de drept public. Însă, ca ramură fundamentală a dreptului, dreptul constituţional este generator de principii interramurale şi pentru ramurile de drept privat. Spre exemplu: pluralismul formelor de proprietate; principiile economiei de piaţă: concurenţa loială, libera iniţiativă economică; accesul liber la justiţie etc. În acest sens, principiile interramurale de drept public şi privat, generate de dreptul constituţional, sînt principii fundamentale de drept, ascendente directe faţă de principiile generale ale dreptului. A contrario, principiile dreptului constituţional lato sensu sunt principii interramurale de drept pentru toate celelalte ramuri ale sistemului dreptului. A se vedea ANEXA 3.
Deci, principiile interramurale ale dreptului sînt principii generale de drept public sau/şi privat care guvernează cel puţin două ramuri ale dreptului.
În fine, să nu uităm că „… divizarea dreptului în ramuri are ceva artificial, că, oricît ne-am strădui, este imposibil să înţelegem de ce şi în baza căror criterii obiective va lua fiinţă o ramură sau alta” [III, 29, p.259]. Această incertitudine se extinde implicit şi asupra principiilor ramurale.
Evident însă este faptul că, în urma ierarhizării principiilor dreptului, atît principiile ramurale cît şi cele interramurale ale dreptului dezvoltă şi concretizează principiile generale ale dreptului.
