Principiile răspunderii penale reprezintă acele idei directoare şi reguli de drept care îşi găsesc aplicarea în întreaga reglementare a răspunderii penale, în literatura juridică fiind dominant idea că sunt elementare urmatoarele:
1. Principiul legalitaţii răspunderii penale,
care este înscris in art. 2 Cod penal şi cuprinde atât legalitatea incriminarii – nullum crimen sine lege – cât şi legalitatea pedepsei – nulla poena sine lege -.
Principiul legalitaţii este este propriu răspunderii penale după cum reprezintă şi un principiu fundamental al dreptului penal. Aceasta presupune ca nici o persoana nu poate fi pedepsită pentru o faptă care la momentul săvîrşirii ei nu era prevazută de lege ca infracţiune şi nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri decît cele pe care le prevede legea.[1]
Astfel, potrivit acestui principiu întreaga desfăşurare şi soluţionare a raportului juridic de răspundere penală trebuie să se facă pe baza şi în strictă conformitate cu legea. Altfel spus, în domeniul răspunderii penale, principiul legalităţii reflectă faptul că exercitarea dreptului statului de a aplica o sancţiune de drept penal şi obligaţia infractorului de a suporta acea sancţiune nu se poate face decât numai în cazurile şi în limitele prevăzute de legea penală; potrivit acestui principiu, răspunderea penală nu poate interveni decât atunci când o persoană a săvârşit o infracţiune (nullum crimen sine lege), astfel că numai legea arată când există răspundere penală (când s-a săvârşit o infracţiune) şi când instanţa de judecată poate trage la răspundere penală pe infractor .[2]
Principiul legalităţii răspunderii penale stă la baza aplicării instituţiilor de drept, ale agravării şi atenuării răspunderii penale. Sub acest aspect, legea penală prevede că în anumite situaţii răspunderea penală poate fi agravată (în caz de recidivă, circumstanţe agravante, etc.) sau atenuată (în caz de minoritate, circumstanţe atenuante, etc).
De asemenea, legea penală prevede că în anumite cazuri, răspunderea penală poate fi înlăturată (graţiere, prescripţie, împăcarea părţilor, etc.) .
Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor precizeaza că judecătorul delegat pentru executarea pedepselor de la judeătoria în circumscripţia căreia funcţioneza un penitenciar supraveghează şi controlează asigurarea legalitaţii in executarea pedepselor privative de libertate in penitenciar.
2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale,
principiu care este prevăzut în mod expres in art. 17 alin. 2 Cod penal. Aceasta inseamnă că nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât in situaţia în care a savârşit o infracţiune.
Semnificaţiile acestui principiu sunt multiple:
- Răspunderea nu se poate fundamenta pe simpla periculozitate socială, chiar reală a unei persoane, atâta timp cât aceasta stare nu a fost relevataă prin săvârşirea unei infracţiuni in acest sens, principiul analizat se constituie într-o puternică garanţie a libertăţii individuale împotriva oricărui abuz din partea organelor judiciare ale statului.
- Răspunderea penală nu poate fi concepută numai pe baza actului de conduită exterioară a omului, ci trebuie să se constate şi vinovăţia, fără de care nu exista răspundere penală.
- Prin săvârşirea unei infracţiuni ca temei al răspunderii penale se înţelege în sensul art. 144 Cod penal, fapta consumată sau tentativa pedepsibilă, precum şi cooperarea la săvârşirea faptei in una din formele participaţiei.[3]
3. Principiul personalitaţii răspunderii,[4]
ceea ce înseamnă că pedeapsa sau celelalte măsuri penale se aplică numai persoanei care a comis fapta penală, căreia ii incumbă şi executarea sancţiunilor pronunţate .
Existenţa principiului reiese implicit dintr-o serie de prevederi cuprinse in Codul penal: art. 2, art. 28 alin. 1, art. 72.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în materie penală răspunderea nu poate fi angajată decât pentru fapta proprie, deoarece răspunderea fiind axata pe ideea de constrângere şi reeducare, finalitatea ei nu poate fi realizată decât în raport de persoana celui care a săvârşit infracţiunea. Aceasta este motivul pentru care este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea colectivă.
4. Principiul inevitabilitaţii răspunderii penal,
potrivit căruia, din momentu în care o persoană a săvârşit o infracţiune, nu se mai poate evita răspunderea penală.
Caracterul inevitabil al răspunderii penale este dictat de necesitatea restabilirii ordinii de drept şi a sentimentului de securitate a membrilor societăţii, precum şi de principiul fundamental al egalităţii tuturor membrilor societăţii în faţa legii penale.[5]
5. Principiul unicităţii răspunderii penale,
care instituie regula ,, non bis in idem,, adică o persoană care a săvârşit o infracţiune poate fi trasă la răspundere penală o singură dată şi poate suporta o singură sancţiune. Ca o consecinţă, odată cu stingerea raportului juridic penal, ( de regulă prin executarea pedepsei), se stinge şi dreptul statului de a mai iniţia vreodată procedura de tragere la răspundere penală pentru infracţiunea respectivă.
Ceea ce interzice legea penală este aplicarea mai multor sancţiuni de aceeaşi natură pentru aceeaşi faptă, cum ar fi, de exemplu, aplicarea succesivă a două pedepse cu închisoarea sau două pedepse cu amenda penală. Dar, legea penală permite pluralitatea de sancţiuni de natură diferită cum ar fi, de exemplu, aplicarea unei pedepse principale – închisoarea, alături de pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi ori aplicarea unei pedepse principale alături de o pedeapsă accesorie prevăzută de art. 64 cod penal, etc. Această pluralitate de sancţiuni nu influenţează, însă, unicitatea răspunderii penale.
Principiul „non bis in idem” este cunoscut în doctrină şi jurisprudenţă, sub denumirea de autoritate de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur), astfel că atunci când se constată că după stingerea raportului juridic penal de conflict s-a reluat procedura de tragere la răspunderea penală, persoana respectivă poate invoca excepţia autorităţii lucrului judecat, consacrat şi în art. 10 lit. g cod procedură penală, potrivit căruia se interzice în această situaţie exercitarea acţiunii penale
6. Principiul individualizării sau personalizării răspunderii
Individualizarea răspunderii penale presupune ca aplicarea pedepselor si a măsurilor prevăzute de lege se face diferenţiat, de la caz la caz, ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptei şi al făptuitorului, individualizare care parcurge doua etape:
- Individualizarea legală, realizată de legiuitor prin stabilirea naturii pedesei şi a limitelor ei, pentru fiecare tip de infracţiune, in raport de pericolul social abstract al acesteia;
- Individualizarea judiciară care se face de către instanţa de judecată prin stabilirea unei pedepse concrete, între limitele prevazute în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, ţinând seama, conform art. 72 Cod penal, de gravitatea faptei săvârşite, de persoan infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.[6]
7. Principiul promptitudinii răspunderii penale,
care presupune apropierea, pe cât posibil, a momentului tragerii la răspundere penală de cel al savârşirii infracţiunii, prin celeritatea urmăririi penale si a judecăţii. Desigur, desfaşurarea operativă a urmăririi penale şi celeritatea judecăţii nu trebuie sa aducă prejudicii calităţii procesului penal, legalităţii sancţiunilor aplicate şi mai ales drepturilor şi libertăţilor cetaţeneşti.
8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale.
Potrivit acestui principiu răspunderea penală este înlăturată prin trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârşirii infracţiunii, dacă in acest interval făptuitorul nu a fost tras la răspundere penală.
De asemenea, prescripţia înlătura si executarea pedepsei pronunţate de instanţă, dacă executarea nu s-a realizat într-un anumit interval de timp de la rămânerea ei definitivă.
9. Principiul umanismului răspundeii penale.
Acest principiu îşi găseşte expresie şi în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice care intervine atunci când s-a săvârşit o infracţiune.
Principiul fundamental al umanismului penal se reflectă cel mai bine în umanismul răspunderii penale. Prin urmare procedura răspunderii penale ţine seama de condiţia umană, de determinismele conduitei sociale a omului şi de posibilitatea sa de a-şi dirija în mod liber voinţa.
Procedura tragerii la răspundere penală conţine o serie de dispoziţii referitoare la răspunderea penală, exemplificând art. 118 alin.6 cod penal potrivit căruia instanţa poate să nu dispună confiscarea specială a unor bunuri chiar folosite la săvârşirea unei infracţiuni dacă acestea fac parte dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului.
In sistemul dreptului nostru penal răspunderea penală apare ca o instituţie cu caracter democratic şi umanist .
Sub acest aspect, avem în vedere abolirea pedepsei cu moartea din rândul pedepselor principale instituite de codul penal sau abrogarea pedepsei complementare a confiscării averii, iar toate acestea vin să releve caracterul umanist al dispoziţiilor privind răspunderea penală.
Tot astfel, principiul umanismului răspunderii penale îşi găseşte reflectare şi în alte dispoziţii, cum ar fi cele privind atenuarea răspunderii penale în cazul minorităţii, când limitele de pedeapsă se reduc la jumătate (art. 109 alin.l cod penal) sau la neaplicarea în cazul minorului a pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 109 alin.2 cod penal) ori la neaplicarea acesteia condamnaţilor care la data pronunţării hotărârii au împlinit vârsta de 60 ani, etc.
Nu în ultimul rând, este de precizat că umanismul răspunderii penale rezultă şi din temeiul acesteia, din faptul că infracţiunea trebuie să fie un act de conduită al unei persoane responsabile care a acţionat cu voinţă neconstrânsă. Ca atare, în celelalte situaţii în care lipseşte vinovăţia, înţeleasă ca o imposibilitate de prevedere a rezultatului socialmente periculos sau când fapta se săvârşeşte în anumite împrejurări speciale (cauze care înlătură caracterul penal al faptei) răspunderea penală nu poate interveni.[7]
[1] Ion Pitulescu, Drept penal- partea generală, Ed. Vasile Goldiş University Press, Arad 2005, pag. 323
[2] Gheorghe Diaconu, Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşi 2010, pag.292
[3] Vasile Dobrinoiu, William Brânză, Drept penal-partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003
[4] Gheorghe Diaconu, op. Cit.
[5] Vasile Dobrinoiu, William Brânză, Op.cit
[6] Ion Pitulescu, Op.cit, pag. 331
[7] Gheorghe Diaconu, Op.cit, pag. 294
