Alegerea procedeelor tehnice de legiferare se face de către organul de legiferare. La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii, unele deduse din textele constituţionale iar altele din metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare. Principiile legiferării, sunt idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, ce orientează atât practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă. Aceste principii sunt:
Principiul după care activitatea de normare trebuie fundamentată ştiinţific. În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, se impune ca legiuitorul să efectueze în prealabil atât investigaţii economice cât şi investigaţii sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între realitate şi drept. În scopul găsirii unor soluţii corespunzătoare este necesar să se utilizeze raţionamentul.
Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce impun reglementare juridică se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului. în doctrină se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept;
- stabilirea valorilor sociale ce urmează a fi transformate în valori juridice.
Prognozele sau proiectele legislative (care provin de regulă, de la organisme juridice specializate) constituie obiect al cercetării ştiinţifice în opera de legiferare. Principiul corelării sistemului legislativ. Sistemul legislativ este alcătuit din totalitatea actelor normative care reprezintă produsul, finalitatea activităţii de legiferare.
Sistemul actelor normative (sistemul legislativ), implică multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr- un ansamblu de componente complexe şi diferite aflate se află într-o strânsă corelaţie fapt ce-i conferă rolul de mecanism funcţional. Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte normative cu rol în reglementarea relaţiilor sociale, (legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc.). Între aceste elemente componente există atât o relaţie organică (pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), fapt ce le conferă forţă juridică.
Legea este cel mai important act normativ, emis şi publicat după anumite reguli; ea nu exclude însă acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă dispoziţiile acestora trebuie să se conformeze prevederilor sale.
Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă şi în faptul că, pentru fiecare dintre ele se rezervă prin lege domeniul de reglementare. Corelaţia dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează.
Principiul accesibilităţii actului normativ. Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei. Arta legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, fără echivoc, ce pot fi receptate de toţi destinatarii lor, luând în considerare faptul că aceştia au nivele culturale diferite şi deci o receptare diferită a dispoziţiilor acestora. Cei dispuşi să eludeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să exploateze eventualele neclarităţi, deficienţe, confuzii sau controverse ale reglementării, datorate în cea mai mare parte a terminologiei juridice terminate.
Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe:
- alegerea formei exterioare a reglementării – pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După domeniul şi natura relaţiilor sociale supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare.
- alegerea modalităţii de reglementare juridică – adică a modului de stabilire a conduitei subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită metodă de reglementare, este determinată de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute de semnificaţia valorică a reglementărilor etc;
- utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat – ce priveşte atât construcţia şi structura normei cât şi, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii legale, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ.
Limbajul actelor normative este instituţionalizat şi supus permanent unui proces de specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să se utilizeze o terminologie simplă, fără multe înţelesuri, constantă şi uniformă, în scopul receptării fără echivoc de către destinatari. Părţile componente ale actului normativ.
Actul normativ cuprinde două categorii de elemente constitutive:
- elemente facultative: expunerea de motive, preambulul, formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii;
- elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale.
- Expunerea de motive – este un element facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.
- Preambulul actului normativ – este o introducere, o punere în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii extrajuridice, de argumentare a actului normativ de redare a scopului sau temeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică, ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie a legiuitorului.
- Formula introductivă – este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: În temeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
- Titlul actului normativ – este elementul de identificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie să îndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimă obiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.”).
- Dispoziţiile generale – denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind norme prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi se stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc.
- Dispoziţiile de conţinut – formează conţinutul propriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridice organizate în articole ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse).
- Dispoziţiile finale – se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor acte normative.
- Dispoziţiile tranzitorii – sunt elemente facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat.
Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.
