Sunt prezentate, in ordinea apariţiei lor in Tratatul de la Lisabona, principalele dispoziţii privind parlamentele naţionale. Rolul parlamentelor naţionale, este consolidat, în primul rând, prin introducerea sau reformularea unor dispoziţii cu caracter general. Astfel, Tratatul consacră un articol special -8C- pentru parlamentele naţionale, contribuţia acestora la buna funcţionare a Uniunii fiind recunoscută prima dată în istoria tratatelor europene.
Parlamentele asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor de subsidiaritate şi proportionalitate-Art. 5 TEU, şi „contribuie activ la buna funcţionare a Uniunii”-Art. 12 TEU. Principalele dispoziţii referitoare la implicarea parlamentelor naţionale în cadrul UE, incluse in Tratatul de la Lisabona, stipulează că organele legislative ale statelor membre:
– Sunt informate de către instituţiile europene in legătură cu actele legislative şi primesc proiectele de legi direct de la instituţiile UE, în conformitate cu protocolul inclus în Tratat;
– Veghează la respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute de protocolul privind principiile de subsidiaritate şi proporţionalitate;
– Participă la mecanismele de evaluare a aplicării politicilor Uniunii în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, fiind asociate la controlul politic privind Europol şi la evaluarea activităţilor Eurojust (Art.70 TFEU, Art.88 TFUE si Art. 85 TFUE);
– Participă la procedurile de revizuire a prevederilor tratatelor (Art. 48 TUE);
Referitor la simplificarea procedurilor de revizuire a tratatelor, trebuie subliniat că, în conformitate cu dispoziţiile tratatului, politicile interne (toate care nu au legătură cu acţiunea externă a Uniunii) pot fi modificate fără a mai fi necesară convocarea unei Conferinţe interguvernamentale. Decizia este de competenţa Consiliului European, care statuează cu unanimitate de voturi. Intrarea în vigoare presupune aprobarea revizuirii tratatului de către Statele Membre, în conformitate cu propriile lor reguli constituţionale – practic aprobarea de către fiecare parlament naţional.
– Sunt informate în legătură cu cererile de aderare la Uniune (Art. 49 TUE);
– Participă la cooperarea interparlamentară între parlamentele naţionale şi Parlamentul European, în conformitate cu protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană.
Clauza de flexibilitate – cf. Art. 308 TEC renumerotat ca 352 TFUE, asigură baza pentru reglementarea la nivelul UE a obiectivelor Comunităţii pentru care nu există altă bază în Tratat. Schimbările introduse de Tratatul de la Lisabona sunt următoarele:
– Obiectivele Comunităţii/Uniunii sunt reformulate –în TUE Capitolul 2;
– Articolul curent 308 care în prezent se aplică doar la primul pilon (politici comunitare: piaţa internă, agricultură, reţele trans-europene, educaţie, cercetare, protecţia consumatorilor, imigraţia clandestină, azil, politici sociale, mediu, etc.) se va aplica la Uniune, exceptând politica externă şi de securitate comună.
– Noul Tratat nu va fi utilizat pentru armonizarea dreptului naţional în cazurile când tratatul exclude o asemenea armonizare;
– Consiliul va solicita avizul Parlamentului;
– Comisia Europeană va semnala parlamentelor naţionale posibilitatea exercitării mecanismelor care vor fi prezentate în cele două protocoale specifice. Principalele dispoziţii referitoare la parlamentele naţionale sunt conţinute în protocoalele aferente rolului parlamentelor naţionale şi aplicării principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate.
- Protocolul nr.1 privind rolul parlamentelor naţionale în UE
Noul Protocol privind rolul parlamentelor naţionale în UE înlocuieşte actualul Protocol no.9 din TUE şi TFUE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam. Preambulul noului Protocol reia dispoziţia conform căreia Statele Membre doresc să încurajeze o mai mare implicare a parlamentelor naţionale şi să întărească capacitatea lor de a exprima puncte de vedere, menţionând că opiniile în cauză pot fi exprimate în legătură atât cu proiecte legislative cât şi cu alte materii.
Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE prevede că organele legislative din statele membre UE primesc proiectele de acte legislative direct de la Comisie (sau de la un grup de state membre, Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii). Indirect, rezultă că transmiterea acestora de către guvern nu mai este o condiţie obligatorie pentru declanşarea mecanismului de scrutiny de către parlamentele naţionale.
În timp ce Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale conform Tratatului de la Amsterdam în vigoare se aplică documentelor de consultare ale Comisiei (cărţi verzi, albe şi comunicări), Tratatul de la Lisabona prevede în plus transmiterea: programului legislativ anual, oricărui alt instrument de programare legislativă sau de strategie politică, proiectelor de acte legislative emise de Parlamentul European sau de un grup de state membre, agendelor şi minutelor Consiliului precum şi raportul anual al Curţii de Conturi.
Într-un parlament bicameral, dreptul de a primi aceste acte legislative se aplică ambelor camere.
În timp ce Protocolul conform Tratatului de la Amsterdam prevede un termen de 6 săptămâni între publicarea unui proiect de act legislativ UE şi introducerea sa pe agenda Consiliului, noul Protocol întăreşte această dispoziţie: un parlament naţional va dispune de 8 săptămâni pentru a efectua procedura de examinare parlamentară („scrutiny”).
- Protocolul no.2 privind aplicarea principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate
Principiile de subsidiaritate si proporţionalitate au fost introduse pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht – 1992. In continuare, Tratatul de la Amsterdam din 1997 a creat o oportunitate formală pentru procedura de examinare parlamentară („scrutiny”): introducerea perioadei de 6 săptămâni şi recunoaşterea COSAC. Protocolul privind aplicarea principiilor de subsidiaritate si proporţionalitate inclus in Tratatul de la Amsterdam, în prezent Protocolul no.30 din TEC, stipulează că, înainte de a legifera, Comisia trebuie să asigure largi consultări, să-şi justifice propunerile privind subsidiaritatea, prin utilizarea indicatorilor calitativi şi, dacă este posibil, cantitativi, precum şi să elaboreze un raport anual privind aplicarea acestor principii.
Noul articol 5TUE din Tratatul de la Lisabona, păstrează actualele dispoziţii din art. 5TEC , adăugând însă două precizări suplimentare. Astfel, referitor la subsidiaritate, se prevede că Uniunea nu va putea acţiona decât în condiţiile in care obiectivele propuse nu pot fi îndeplinite suficient de Statele Membre atât la nivel local cât şi regional, iar in ceea ce priveşte proporţionalitatea, conţinutul si forma acţiunii Uniunii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatelor.
Mai mult, Tratatul de la Lisabona reia Protocolul menţionat mai sus, extinzând mecanismele de control al subsidiarităţii prin introducerea a două proceduri distincte, diferenţiate în raport cu gradul de implicare a parlamentelor în respingerea unui act legislativ – cartonaşul galben şi cartonaşul portocaliu. În acest mod, mecanismul de aplicare a principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate propuse este constituit din trei etape succesive, şi dă dreptul parlamentelor naţionale să-şi exprime în mod direct opiniile privind subsidiaritatea, direct la instituţia europeană care a generat legislaţia.
Cartonaşul galben
Într-un interval de maximum 8 săptămâni de la transmiterea unui proiect de act legislativ, orice cameră a unui parlament naţional poate adresa instituţiilor europene un aviz motivat, în care prezintă motivele pentru care estimează că textul nu respectă principiul subsidiarităţii. Instituţiile Uniunii ţin cont de avizele motivate care le sunt adresate.
În vederea aplicării acestei mecanism, fiecare parlament naţional dispune de două voturi, iar într-un sistem bicameral, fiecare cameră dispune de un vot.
- Proiectul legislativ trebuie reexaminat în cazul în care cel puţin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor naţionale prezintă un aviz motivat în acest sens.
- Pentru textele referitoare la cooperarea poliţienească şi la cooperarea judiciară în materie penală, proiectul de act normativ trebuie reexaminat în cazul în care cel puţin un sfert din parlamentele naţionale adresează un aviz motivat în acest sens.
Comisia Europeană sau, alt iniţiator (Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeana sau Banca de Investiţii) decide motivat asupra menţinerii, modificării sau retragerii proiectului.
Cartonaşul portocaliu
- Acest mecanism se aplică numai la procedura legislativă ordinară[1], implicând formarea unui prag mai sever pentru reexaminarea proiectului de către Comisie. Astfel, în cazul în care se constituie o majoritate de voturi (28) împotriva unei propuneri legislative, Comisia este obligată să procedeze la revizuirea acesteia. Propunerea poate fi menţinută, amendată sau retrasă.
- În cazul în care Comisia decide totuşi să îl menţină, Consiliul şi Parlamentul European trebuie să se pronunţe asupra compatibilităţii propunerii legislative cu principiul subsidiarităţii.
- În cazul în care Consiliul de Miniştri (cu majoritatea a 55% din membri săi) sau Parlamentul European (cu majoritate simplă) dau un răspuns negativ cu privire la această compatibilitate, proiectul este retras.
În continuare, se prevede ca după adoptarea unui text, Curtea de Justiţie să poată fi sesizată de un stat membru cu un recurs privind încălcarea principiului subsidiarităţii, recurs care poate fi înaintat de unul din parlamentele naţionale sau de una din camerele unui parlament bicameral. Recursul este prezentat, în mod oficial, de guvernul Statului Membru.
[1] Procedura legislativă ordinară a fost introdusă în Tratatul de la Lisabona prin redenumirea procedurii de codecizie. Introdusă prin Tratatul de la Maastricht, extinsă şi simplificată de Tratatul de la Amsterdam procedura de codecizie prevede, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa un număr de 43 de domenii din primul pilon. Reprezintă procedura legislativă principală a sistemului comunitar, şi se bazează pe principiul adoptării legislaţiei europene, în mod egal, de Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri.
