Cauzele penale privind infracțiunile săvârșite de minori ori asupra minorilor sunt judecate în cadrul secțiilor sau al completelor specializate care se organizează la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecatoriilor ori în cadrul tribunalelor specializate pentru minori și familie. În conformitate cu prevederile Legii nr. 304/2004 (art. 41 și 52 ), judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor și completelor specializate sunt anume desemnați de către colegiile de conducere ale respectivelor instanțe. În ceea ce privește judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul tribunalelor specializate pentru minori și familie, prin interpretarea extensivă a prevederilor Legii nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, desemnarea acestora se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, în urma promovării concursului organizat conform art. 43-47.[1]
Cu toate acestea în Codul de procedură penală şi Codul penal actual nu există o reglementare specifică pentru modul în care trebuie tratați din punct de vedere procedural victimele minore a unor diferite acte antisociale, neexistând de altfel nicio modalitate diferită de ascultare a părților minore. Dar există totuși o altă formă de protecție prin incriminarea a mai multor fapte ca infracţiuni care au ca subiect pasiv minorul.
Trebuie să se aibă permanent în considerare pe parcursul procesului faptul că prin natura lor, copiii sunt mai puţin dezvoltaţi intelectual şi emoţional. Tocmai ca urmare a acestui fapt victimizarea acestora conduce la incapabilitatea lor de a-și relata experienţele şi sentimentele şi, în general depind de adulţii care constituie cercul lor de familie şi prieteni.
În ceea ce privește minorii aflaţi în postura de victime, în Codul penal român actual există infracţiuni care, comise asupra minorilor, sunt sancţionate mult mai aspru decât dacă s-ar comite asupra majorilor precum determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179 alin.2 C. pen), lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 alin.2 C. pen.), corupţia sexuală (art.202 alin.1 şi 3 C. Pen.), proxenetismul (art.329 alin.3) etc., iar pe de altă parte, sunt infracţiuni care sancţionează strict fapte ce se comit asupra minorilor, ce nu pot avea ca subiect pasiv
decât un minor: actul sexual cu un minor (art.198 C. pen) şi relele tratamente aplicate minorului (art.306 C. pen.).
Trebuie de asemenea să luăm în considerare faptul că, de nenumărate ori se întâmplă ca minorii să fie victimele propriilor familii, rezultând un alt tip de infracțiuni cele comise asupra membrilor familiei: lovirea sau alte violenţe (art.180 alin. 1′ si 2′ C. pen.), vătămarea
corporală (art.181 alin. 1′ si 2′ C. pen.), violul (art.197 alin.2 lit b1 C. pen.), abandonul de
familie (art.305 C. pen.).
Codul de procedură penală protejează minorul- victimă a infracțiunii prin următoarele: ca excepţie de la principiul disponibilităţii care guvernează latura civilă a procesului penal, s-au instituit în cuprinsul art. 17 C. proc. pen., situaţiile în care acţiunea civilă va fi exercitată din oficiu, respectiv în cazurile când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul cu vârsta sub 14 ani) sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul cu vârsta între 14-18 ani). Astfel în ceea ce privește aceste cazuri, se acordă eficienţă principiului rolului activ, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.
Omisiunea instanţei de a cere detalii cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite, necesare exercitării din oficiu a acţiunii civile, constituie motiv de casare.[2]Trebuie să menționăm de asemenea că stabilirea prejudiciului, fie că este vorba despre daune materiale sau morale, se va face de către instanţă din oficiu, chiar şi atunci când persoana vătămată nu înţelege să se constituie parte civilă şi nu contribuie în nici un mod la stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului.
Constituţia României[3] în cuprinsul art. 49, conturează un drept fundamental cetăţenesc, respectiv dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistență.
În al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept. Astfel, se interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală.
Art. l, alin.(3) din Pactul internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale, face referire la dreptul copiilor şi tinerilor de a fi protejaţi împotriva exploatării economice şi sociale.[4]
În practica judiciară s-a stabilit că declaraţia de renunţare la despăgubiri formulată de mamă, în numele minorilor al căror tată şi-a pierdut viaţa în accidentul de circulaţie provocat de inculpat, este ineficientă şi instanţa nu poate să ia act de ea, întrucât prejudiciază interesele minorilor[5].
Tot pe aceste premise s-a hotărât ca în ceea ce priveşte dreptul la despăgubiri al copiilor minori ai victimei decedate în urma infracţiunii, instanţa nu poate soluţiona latura civilă a cauzei luând act de tranzacţia intervenită între inculpat şi reprezentantul minorilor, fără încuviinţarea autorităţii tutelare. [6]
Art. 18 alin. 2 din C. proc. pen. consideră că atunci când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul este obligat să
susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă. În mod evident, în celelalte cazuri, poziţia procesuală a procurorului este condiţionată de aceea pe care o are partea civilă, procurorul neavând obligaţia să susţină interesele civile ale acesteia.
O dispoziţie specială, aplicabilă în cauzele cu părţi vătămate minore, o constituie şi art. 163 alin.6 C. proc. pen. Măsurile asigurătorii la care se referă, în ansamblul său art.163 C. proc. pen., sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului cu scopul garantării executării obligaţiilor patrimoniale ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi acţiunii civile din cadrul procesului penal. Legea nu instituie obligativitatea procurorului sau instanţei de judecată de a dispune aceste măsuri, decât în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în vederea reparării pagubei pe care aceasta a suferit-o.
În art. 476 C. proc. pen. se vorbeşte despre modul de examinare a acţiunii civile de către instanţa de judecată, examinându-se acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este
prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără
amânarea judecăţii. În schimb, dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa acesteia şi chiar dacă nu s-a constituit parte civilă, iar soluţionarea acţiunii
civile nu duce la amânarea cauzei.
În latura penală a cauzei art. 222 alin. 6 C. proc. pen. specifică faptul că pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă, respectiv a părintelui, tutorelui sau curatorului.
În ceea ce privește infracţiunile unde acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul minorului –parte vătămată se face de către reprezentantul său legal (când minorul este lipsit de capacitate de exerciţiu), iar, când este vorba de un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se face chiar de către acesta, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
Plângerea prealabilă trebuie depusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana
îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. În doctrină a fost reliefat faptul că întrucât introducerea plângerii prealabile îi revine acestuia, termenul de 2 luni curge de la data când el a ştiut cine este făptuitorul. [7]
Potrivit art.76 C. proc. pen., este obligatorie ascultarea persoanei vătămate asupra împrejurărilor în care s-a comis fapta, sub sancţiunea prevăzută de art. 197 C proc. pen. În prezent, în Codul de procedură penală nu există o reglementare specifică pentru tratarea procedurală a victimelor minore. Persoana care a trecut prin trauma unei infracţiuni are tendinţa naturală, subiectivă, de a exagera, din cauza urii pe care o simte faţă de cel care i-a
produs vătămarea și supraaprecierii indispensabilității propriei persoane în procesul penal. Acest lucru tinde să se manifestă pregnant la persoanele vătămate minore, care fie, agravează şi amplifică faptele pentru a primi ocrotire, fie ascund, de teamă sau de ruşine.[8]
Etapele ascultării rămân aceleași ca în cazul majorului: identificarea persoanei ce urmează a fi audiată; ascultarea propriu-zisă, respectiv relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.
Faptul că,în normele legislației actuale, un copil trebuie să apară în repetate rânduri în faţa mai multor persoane pe care nu le cunoaşte şi care lucrează în instituţii sobre și necunoscute, nu-l face decât să-l streseze suplimentar şi să-i adâncească suferinţele psihice. Ideal ar fi ca minorul să fie audiat de cât mai puţine ori din cauza faptului că în toate aceste etape procesuale minorul intră în contact cu persoane faţă de care se poate simţi intimidat, jenat sau ruşinat, de asemenea numărul mare al audierilor se constituie a fi o experienţă foarte traumatizantă.
În practica judiciară s-a concluzionat că în mod obişnuit, părţile vătămate minore, după audierile în faza de urmărire penală, nu mai doresc să se mai prezinte pentru depunerea declaraţiilor în faza de judecată. Mai mult decât atât, ele recurg de cele mai multe ori la schimbarea domiciliului, pentru a nu fi uşor de citat de către instanţă, ajungându-se la
tergiversarea îndelungată a proceselor.
Ca urmare a tuturor acestor situaţii prezentate considerăm că în viitoarea reglementare a Codului de procedură penală trebuie să-şi găsească locul dispoziţii speciale menite să-l
ocrotească pe minorul victimă – parte în procesul penal.
[1] Ion NEAGU, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ediția a II-a revăzută și adăugită, 2010, Editura Universul Juridic
[2] Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr. 1776/2005 în Buletinul Jurisprudenţei.
[3] Textul Constituţiei României a fost publicat în „Monitoral oficial al României”, partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003
[4] MURAM, Ioan, TĂNĂSESCU, Simina, Drept constitutional şi instituţii politice, ediţia a X-a revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.222
[5] Tribunalul Bucureşti, Secţia penală, Decizia nr. 354/1990, în Dreptul nr. 6/1992, p.89.
[6] Curtea Supremă de Justitie, Secţia penală, Decizia nr. 1032/1991, în Buletinul Jurisprudenţei.
[7] N. Volonciu, Al. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat – art. 200 – 286. Urmărirea penală, Editura Hamangiu.
[8] Tudorel Butoi, Victimologie – curs universitar, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pag. 121
