Publicat în

Pseudonimul şi porecla

Pseudonimul este vocabula folosită pentru a individualiza o anumită persoană într-un domeniu determinat de activitate, atunci când acea persoană nu înţelege să se folosească pentru aceasta de chiar numele său. Alegerea pseudonimului este liberă şi nu presupune nici un fel de procedură specială de înregistrare.[1] Simpla folosire a unui pseu­do­nim este suficientă pentru a da naştere unui drept la acel pseudo­nim. Existenţa unui adevărat drept la pseudonim (ca drept personal, extrapatrimonial) rezultă neîndoielnic din textul art. 54 din Decr. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, text potrivit căruia „persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim… va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”. De asemenea, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor menţionează că autorul îşi poate publica opera sub pseudonim sau fără nici un nume. Astfel, dreptul subiectiv extrapatrimonial la pseudonim se bucură de întreaga ocrotire pe care legea o conferă drepturilor perso­na­le, extrapatrimoniale. În principiu, însă, sunt îndreptăţite să folosească un pseudonim numai acele persoane fizice care desfăşoară o anumită activitate crea­toa­re destinată publicităţii în domeniile tehnico-ştiinţifice ori literar-artistice[2].

Spre deosebire de nume, a cărui purtare este obligatorie, pseu­do­ni­mul este însă facultativ, autorul putând să-şi publice opera fie sub pseudonim, fie sub numele lui real, fie fără indicare de nume. Rolul pseudonimului este deci mai redus decât al numelui, pseudonimul servind – facultativ – la identificarea persoanei numai în domeniul special de activitate în care acesta a fost folosit, în toate celelalte domenii şi relaţii sociale persoana rămânând a fi identificată pe baza numelui său, dovedit cu acte scrise corespunzătoare.

Porecla constituie şi ea un cuvânt sau un grup de cuvinte care poate sluji la individualizarea unei persoane, dar – spre deosebire de pseudonim, care este ales de însăşi persoana în cauză – porecla îi este atribuită persoanei de către alţii, care înţeleg să identifice astfel persoana referindu-se, de cele mai multe ori, la anumite defecte, iar uneori la anumite calităţi, ori la originea acesteia, etc. Pe planul dreptului civil, porecla neconstituind obiect al unui drept subiectiv nepatrimonial şi, ca atare nefiind ocrotită de lege „nu are nici o valoare juridică – porecla prezintă importanţă juridică în materia cazierului judiciar„[3].

Porecla juca un anumit rol în identificarea (individuali­zarea) unei persoane în situaţiile ce ţineau de domeniul dreptului penal sau procesual penal: de pildă, Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar şi HCM nr. 455/1972 privind formularele folosite în activitatea de cazier judiciar[4], prevedeau înregistrarea nu numai a numelui şi prenumelui persoa­ne­lor, dar şi a numelor avute anterior (şi schimbate prin modificarea stării civile ori pe cale administrativă), ca şi a poreclei sau poreclelor şi a eventualelor nume false folosite de infractor în diferite prilejuri.

 

 

[1] Ibidem, p. 55-56.

[2] Ibidem cu trimitere la: Andrei, P. P., Cadrul juridic actual al dreptului la pseudonim, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 31-33; Lupulescu, D., Numele şi domiciliul persoanei fizice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 18.

[3] Lupan, E., Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 160-161.

[4] Abrogate prin Legea nr. 290/24 iunie 2004 privind cazierul judiciar publicată în M. Of. , Partea I, nr. 586/30 iunie 2004, respectiv H. G. nr. 2001/24 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Evidenţă Informatizată a Cazierului Judiciar publicată în M. Of., Partea I, nr. 1220/30 decembrie 2004. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *