Pentru a putea fi dusă cu succes lupta împotriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune. Pentru aceasta norma juridică penală conține, potrivit structurii sale, o dispoziție de incriminare, prin care stabilește conținutul specific al fiecărei infracțiuni în parte. Norma de incriminare definește deci conceptul juridic al fiecărei infracțiuni, în mod general și abstract.[1]
Faptele de pericol social declarate prin lege infracțiuni prezintă însă nu numai o configurație infracțională variată, ci și un grad de pericol social abstract, care este diferențiat de la o infracțiune la alta. Aceasta impune legiuitorului să aprecieze gradul de pericol social abstract al faptei incriminate și să stabilească pentru fiecare infracțiune în parte pedeapsa corespunzătoare acestuia.[2]
Termenul victimologie a fost introdus pentru prima dată în limbajul ştiinţific criminologic în 1949, de către psihiatrul american F. Wertham, care sublinia, în cartea sa The Show of Violence, necesitatea unei ştiinţe a victimologiei: victima unei crime este un om uitat; insistăm asupra psihologiei agresorului, dar nu înţelegem psihologia victimei – avem nevoie de o ştiinţă a victimologiei.
Pentru prima dată, avocatul Beniamin Mendelshon în lucrarea intitulată ” The Victimology” face referire la studiul sistematic al victimei. În aceeași lucrare, apărută în anul 1940 vorbește despre constituirea unei noi discipline, disciplină numită victimologie.
Lingvistic, cuvântul „victimă” poate avea mai multe sensuri:
- individul ce suferă chinuri fizice, morale din partea unei persoane, a unei societăţi, etc;
- individul ce suferă urmările unei întâmplări nenorocite: boală, accident, catastrofă;
- referindu-ne la antichitate victima este un animal, un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe.
Plecând de la trăsătura definitorie, fără a ne gândi la disciplina abordată, ” victimologia” va avea propria ei definiție, definiție care va explica noțiunea supusă analizei de faţă. Prin victimă înțelegem că este vorba despre orice persoană ce va suferi într-un mod direct sau indirect consecințe fizice, morale sau materiale ale unei acțiuni criminale.[3]
Din punct de vedere al psihologiei judiciare, victima este persoana care suferă consecinţele unei fapte penale, atât din punct de vedere fizic, moral, cât şi material. Altfel spus, ea este persoana care „fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfa unei acţiuni sau inacţiuni criminale,,[4].
În Declaraţia principiilor de bază privind justiţia în cazul victimelor, crimelor şi abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU în sesiunea a XlV-a, din 17-18 septembrie 1985, „victima” este definită ca acea persoană care, individual sau în colectiv, a suferit o vătămare constând într-o atingere adusă integrităţii sale fizice sau psihice, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o încălcare gravă a drepturilor ei fundamentale, din cauza unor activităţi sau omisiuni care contravin legilor penale în vigoare ori reprezintă încălcări ale normelor naţionale în materia drepturilor omului.
Persoana vătămată poate avea calitatea de parte vătămată sau calitatea de parte civilă, în funcţie de natura prejudiciului suferit, precum şi de manifestarea sa de voinţă. Totodată, persoana vătămată poate reuni cele două calităţi, atât de parte vătămată, cât şi de parte civilă ori poate depune mărturie în calitate de martor.
Potrivit art. 24 alin. 1 din Codul de procedură penală, partea vătămată ca subiect pasiv al infracţiunii este persoana care a suferit, prin fapta penală, o vătămare fizică, morală sau materială şi participă în procesul penal. De asemenea, art. 76 din Codul de procedură penală precizează că organul de urmărire penală are obligaţia să cheme persoana vătămată prin infracţiune şi s-o întrebe dacă se constituie parte vătămată ori parte civilă.
În situaţia în care persoana vătămată îşi manifestă dorința ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală, atunci acesta dobândeşte calitatea de parte vătămată. Dacă nu participă la proces în aceste două calităţi, atunci persoana va fi audită ca martor, cu unele excepţii. Prejudiciul moral sau material produs prin infracţiune poate fi recuperat de persoana vătămată, prin exercitarea acţiunii civile în procesul penal.
Întrebarea legitimă care poate fi pusă este: are victima infracţiunii o viaţă normală după traumatismul produs prin fapta ilicită? În unele cazuri, fericite, dar puţine, victimele îşi revin total, alteori acestea îşi revin parţial, însă sunt şi multe situaţii în care victimele suportă consecinţe grave şi iremediabile.
Cele mai întâlnite tulburări pot fi desemnate prin expresia „stres posttraumatic” şi sunt tulburări de comportament, crize nervoase, agitaţie nejustificată, tulburări anxioase (alternanţă între agitaţie şi letargie) dereglări alimentare etc. Victimele infracţiunii suferă anumite consecinţe, care pot fi de ordin material, fizico-biologic, social şi moral (psihologic). Sigur, sunt infracţiuni care pot produce toate tipurile de efecte menţionate mai sus, dar sunt şi infracţiuni care nu pot determina decât una sau unele dintre aceste consecinţe nedorite. De pildă, infracţiunea de vătămare corporală gravă poate produce urmări morale (de pildă, imposibilitatea participării la viaţa socială), fizico-biologice (spre exemplu, o infirmitate fizică permanentă), materiale (de exemplu, pierderea unor venituri periodice), sociale (de pildă, tulburări de comportament), psihologice (de exemplu, tulburări de gândire).[5]
[1] V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, Ed. Academiei București, 1971, p.6.
[2] Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Ediția a 3-a, București 2005, p. 1
[3] T. BOGDAN și colab, Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, T. BUTOI, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă ,,Șansa,, – S.R.L., București, 1994, p.69 și de I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, Criminologie (Agresologie, Victimologie, Dentologie), Ed. All Beck, București, 2003, p. 134-135
[4] T. BOGDAN, I. SĂULEA şi R. DRĂGAN-CORIANU, Comportamenlul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1983, p. 93
[5] Mihai Adrian HOTCA, Protecția victimelor. Elemente de victimologie, Ed. C. H. Beck, București 2006, p.87
