Constituţia şi legile organice conferă organelor administrative o serie de prerogative care conturează noţiunea de putere publică, în sens de autoritate ce apără şi reprezintă interesul public (general) în faţa celui particular. Aceste prerogative (dreptul special) fundamentează capacitatea de drept public a organelor administrative, în virtutea cărora organele administrative emit acte de autoritate, executate din oficiu, care sunt însoţite, la nevoie, prin măsuri directe de constrângere cu caracter preventiv, sancţionator sau de executare silită. Noi reţinem faptul că nici o altă autoritate publică nu are asemenea prerogative, de a aplica direct acest gen de măsuri. În plus, organele administrative sunt abilitate să pună în aplicare şi sancţiunile penale stabilite de instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive.
Se cuvine să observăm faptul că, în regimul de putere publică descris mai sus, regimul constituţional democratic presupune posibilitatea pentru cei administraţi, pentru cei ce suportă măsurile de constrângere cu caracter preventiv, sancţionator sau de autoritate, dar nu numai, să exercite căi de atac. Din acest punct de vedere, şi după aprecierea noastră, contenciosul administrativ trebuie privit ca o „dimensiune a regimului juridic de putere publică” şi nu ca pe un element exterior acestuia.
Regimul juridic de putere publică, aşa cum a fost conceput de textul constituţional şi de practica judiciară şi administrativă autohtonă, permite şi presupune atât aducerea la îndeplinire a legilor, cât şi prestarea serviciilor publice, în limitele legii. Sintagma „aducerea la îndeplinire a legilor” semnifică: faptul că fundamentul activităţii administraţiei publice este constituit de lege iar principiul legalităţii este elementul primordial şi fundamental al acesteia. Concomitent, pentru aplicarea legii, care îndeobşte are un caracter general, autorităţile administrative adoptă acte normative proprii care au o forţă juridică inferioară legii şi sunt ierarhizate în funcţie de nivelul şi competenţa organelor de la care emană.
Trebuie reţinut că orice act individual sau orice operaţiune materială îndeplinită reprezintă o executare în concret a legii. Deci, organizarea executării legilor constă atât, în primul rând, într-o activitate de organizare, de pregătire a executării cu caracter normativ: hotărâri, circulare, instrucţiuni şi abia mai apoi, dintr-o activitate de executare materială, în concret, a acestora, prin emiterea unor acte unilaterale.
Comentarii speciale trebuie făcute pentru înţelegerea noţiunii de serviciu public. Legea nr.554/2004, în articolul 2 alineat 1 litera 12, defineşte serviciul public astfel: activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii, după caz, a unui interes public.
Dezbaterile purtate pe plan european cu privire la semnificaţia şi importanţa noţiunii de serviciu public nu sunt convergente. Plecând de la justificarea şi utilizarea sintagmelor de ordine publică, securitate publică, interes public, bunuri publice sau serviciu public, ele operează fie cu noţiuni ce depind de scopurile politice dintr-o ţară sau alta, fie converg spre declararea acestora drept noţiuni desuete.
În România se susţine că noţiunea de serviciu public nu este nici pe departe desuetă, fiind considerată ca noţiune de bază a dreptului administrativ autohton. Autorii români şi legiuitorul înţeleg prin serviciu public o activitate organizată sau autorizată de către o autoritate a administraţiei publice în scopul satisfacerii nevoilor sociale în interes public.
Se ştie că nevoile sociale sunt nenumărate, iar administraţia publică trebuie să-şi propună să le rezolve pe acelea care se transformă într-un interes mai general, deci public, care presează valorizarea lui asupra puterii politice şi determină stabilirea unor coordonate legislative. Rezultă, astfel, că, pe acest lanţ de cauzalitate, priorităţile administraţiei publice pentru unul sau mai multe interese publice se modifică în funcţie de programul politic al forţelor care cuceresc puterea politică.
Astfel privind lucrurile, va trebui să acceptăm că nu orice activitate de interes public se constituie într-un serviciu public ci doar aceea pe care puterea politică le consideră necesare pentru satisfacerea acelor nevoi sociale care au cântărit primordial în programul politic votat de electorat şi, deci, pe care ea le consideră că prezintă interes public. Pentru aceasta, puterea politică trebuie să purceadă la consacrarea legislativă a interesului public şi a limitelor acţiunii administraţiei publice.
Şi totuşi, formularea „prestează servicii publice” are un sens mai larg decât prestarea propriu-zisă a activităţilor de interes public, incluzând şi autorizarea desfăşurării unor activităţi de către persoanele private. Dar ridicarea unor nevoi speciale la rangul de interes public presupune, logic, consacrarea legislativă a obiectului şi a limitelor acţiunii administraţiei publice, fără aceasta nefiind în prezenţa interesului public.
În acest sens, Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ a propus şi nuanţările necesare pentru noţiunea de interes public, oferind o definiţie generală a acestuia, în sensul că acesta vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţii publice.
Concomitent vom reţine şi cele două definiţii care definesc interesul legitim privat (posibilitatea de a pretinde realizarea unui interes individual) şi interesul legitim public (posibilitatea de a pretinde realizarea unui drept exercitat în colective, al unui drept public).
Pentru a conchide, apreciem că toate cele trei definiţii ale acestor concepte de sine-stătătoare reglementate de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, au fost emise în scopul dezvoltării textelor constituţionale şi al conturării sferei administraţiei publice, iar noţiunea de interes public este importantă pentru a contura temeiul juridic al atacării actului în contenciosul administrativ.
