Istoria dreptului poate fi divizată în două episoade :
– cea a oralităţii cutumelor;
– cea a dreptului scris, fixat de legiuitor, care se iveşte odată cu statul şi se studiază concomitent cu evoluţia sa.
Sociologic vorbind, puterea reprezintă o prerogativă ce decurge din autoritatea unui individ sau unui grup faţă cu un macrogrup sau un alt individ, care permite conducerea spre realizarea unui scop comun, prin mijloace persuasive şi/sau constrângătoare.
Statul este înţeles atât ca ansamblul aparatului sau organelor de guvernare (organe ale autorităţii publice) dar şi ca însuşire sau capacitate a acestui mecanism de organe de a exercita autoritatea asupra întregii societăţi, de a asigura o anumită organizare şi conduită general obligatorie în societate. Din această perspectivă se poate vorbi despre stat cu sensul de „putere de stat”. Altfel spus, puterea de stat nu este altceva decât calitatea specifică structurilor organizate de a genera autoritatea la nivelul întregii societăţi.
Această distincţie între stat (ca mecanism) şi „putere de stat” este specifică distincţiei dintre conţinutul şi forma unui fenomen; în cazul nostru, conţinutul-esenţa statului constă în putere, iar forma sa este dată de modul de constituire şi activitate ale mecanismului său organizatoric-instituţionalizat. [16]
În analizele politico-juridice „puterea” este înţeleasă în sens larg ca o relaţie socială care are drept specific autoritatea de care dispune un individ sau un grup social asupra altuia în raporturile ce se desfăşoară în viaţa şi activitatea socială.
Cu toate că autoritatea reprezintă specificul conţinutul relaţiei de putere, în limbaj curent cei doi termeni sunt utilizaţi ca sinonimi. Ştiinţific, nu se identifică.
Bazându-se pe autoritate, puterea devine expresie a relaţiei de forţă; astfel, această relaţie exprimă capacitatea de a impune un anumit comportament social, capacitatea de a convinge, de a comanda, a dispune, a obliga, capacitate ce rezultă din însuşirile ori calităţile intrinseci sau cu care a fost socialmente investit subiectul puterii. Relaţia de putere se întemeiază atât pe convingere – ca asumare liberă şi conştientă a unui comportament determinat pe plan relaţional – cât şi pe posibilitatea subiectului puterii de a-şi manifesta autoritatea punând în mişcare constrângerea, în vederea realizării acelui comportament.
Prin urmare, autoritatea şi, deci, puterea, nu trebuie înţelese numai din perspectiva coerciţiei ( ca fenomen exclusiv restrictiv şi represiv), ci şi din cea pozitiv-normativă, ca necesitate pentru viaţa şi activitatea socială organizată. Ca relaţie socială, relaţia de putere este esenţială, obiectiv-necesară pentru existenţa oricărei forme de comunitate socio-umană”. [17] Ea asigură:
– agregarea socială;
– fundamentarea scopurilor şi obiectivelor;
– eficienţa acţiunii umane.
De aceea, puterea se manifestă şi ca formă de mobilizare a resurselor sociale în direcţia scopului şi obiectivelor dorite.
Trăsăturile esenţiale ale categoriei de putere sunt:
– puterea este o relaţie socială obiectiv-necesară pentru existenţa şi activitatea colectivelor sau grupurilor, ale comunităţii umane în ansamblul lor;
– puterea are drept esenţă autoritatea;
– autoritatea este capacitatea unuia dintre subiecţii relaţiei sociale de a impune, a determina prin forţa constrângerii sau a convingerii- un anumit comportament din partea celorlalţi subiecţi sociali;
– relaţia de putere vizează îndeplinirea funcţiilor de orientare şi fixare a scopurilor sau obiectivelor comune, de influenţare şi determinare a conduitei sociale, de dirijare şi conducere a acţiunii sociale;
– relaţiile sociale de putere se manifestă, de regulă, prin intermediul şi în cadrul unor sisteme instituţionalizate de norme şi organisme socialmente şi istoriceşte determinate;
– relaţiile de putere sunt o constantă, o permanenţă în evoluţia organizării şi activităţii sociale.
Dar care este originea, sursa puterii? Care este sensul instituţionalizării puterii?
Regula: unde există autoritate, există relaţii de putere.
Pot fi sesizate mai multe tipuri de puteri, funcţie de tipurile de autoritate: religioasă, morală, politică, juridică, iar relaţia de autoritate este o relaţie de subordonare : guvernant-guvernat, conducător-condus. Fiind o prerogativă a autorităţii, puterea era întruchipată în societăţile arhaice de :
– mama, în ginta matriliniară, pe baza legăturii de sânge;
– tatăl, în ginta patriliniară, pe acelaşi tip de legături;
– şeful războinic, pe baza competenţei sale recunoscute în domeniu-şeful tribului;
– şamanul (vrăjitorul) – pe baza relaţiilor sale dovedite cu puterile miraculoase ale naturii etc.
Cu timpul, autoritatea se desprinde de persoana în care se întruchipează; puterea se autonomizează ca instituţie de sine stătătoare. Astfel, ea devine stabilă şi permanentă, iar cei investiţi cu ea devin agenţi trecători.
Puterea de stat este de acest tip, conţinutul ei este politic, iar cei ce o obţin -prin revoluţii, prin alegeri o exercită asupra populaţiei.
În privinţa originii puterii, trebuie amintite câteva concepţii:
- concepţiile despre originea divină, supranaturală a puterii: sursa puterii -voinţa Creatorului sau a reprezentantului acestuia pe pământ: faraonii, împăraţii, monarhii sunt sacralizaţi, consideraţi a fi investiţi cu puteri sacre.
Teoria teologică este adaptată:
– în doctrina politică a catolicismului contemporan „eternul stat” este orientat spre „binele evanghelic”;
– doctrine elitiste şi neofasciste (statul este un „dat natural” care operează pentru „ordinea naturală”, „providenţială” în care „legile eterne” trebuie să reprezinte scopul spre care omul se orientează sau spre care trebuie orientat).
- concepţiile despre originea patriarhală a puterii-susţin că sursa puterii ar fi constituit-o autoritatea paternă a familiei
- concepţiile şi teoriile contractualiste (Hobbes, Locke, Rousseau) – puterea ar fi produsul unui „pact” (contract) de supunere dintre oameni şi cei cărora le deleagă puterea în vederea asigurării ordinii şi conducerii sociale;
- concepţia raţionalistă – (hegeliană) – puterea ar rezulta din „raţiune şi ideea morală a ordinii” având ca scop depăşirea contradicţiilor dintre individ şi comunitate.
- teoria violenţei.
- concepţia juridică a „statului naţiune”: statul este „personalitatea juridică a unei naţiuni” în numele căreia se impune o anumită ordine şi organizare socială- ordine realizată prin puterea politică. (Carre de Malberg, Esmein, juriştii germani Gierke, Jellinek, Laband);
- Concepţia marxistă: sursa puterii: proprietatea personală, care asigură posibilitatea de a domina pentru cei ce o deţin.
Concluzia este unică: puterea se impune ca o existenţă logică a viaţii sociale. Această existenţă poate fi explicată şi dintr-o altă perspectivă: ea rezultă din realitatea diversităţii umane a indivizilor şi grupurilor. Energia umană-calităţile şi disponibilitatea specifice individului sau grupurilor umane- sunt asimetrice neuniform distribuite între aceştia. Aceste diferenţe de potenţial uman impun stratificări şi ierarhii valorice şi funcţionale, o anume diviziune de roluri şi valori în acţiunea şi viaţa socială (concepţia lui Nietzsche- Morala de stăpâni şi morala de sclavi – voinţe puternice şi voinţe slabe”).
Puterea şi societatea sunt nedisociabile în virtutea aspectului că asigurarea oricărei societăţi constă în puterea pe care ea însăşi o generează.
Puterea politică
Ca formă a puterii de stat, vizează relaţiile de autoritate ce se stabilesc în mod constant în legătură cu organizarea şi conducerea societăţii spre un scop comun, scop ce acoperă un interes general al societăţii (comunităţii). Sub aspect istoric, puterea politică n-a existat dintotdeauna. Conform afirmaţiei celor mai mulţi autori puterea politică (şi relaţiile politice) au apărut în faza depăşirii comunităţilor naturale, constituite instinctiv şi trecerii la faza de „societate”.
Această nouă fază se caracterizează prin :
- Apariţia conştiinţei apartenenţei individului la comunitate; apartenenţa la un grup nu mai este trăită instinctiv, natural, spontan, ci ca apartenenţă care are la origine:
– un grad de raţionalitate (înţelegere);
– afectivitate;
– voinţă a individului de a se raporta într-un anumit mod la comunitatea căreia îi aparţine.
- Comunităţile primare devin „societăţi” omeneşti prin cristalizarea unor forme, structuri şi norme de organizare socială superioare comunităţilor primitive; puterea naturală din raporturile interumane ale grupurilor arhaice devine treptat putere politică. Puterea politică şi societatea apar, deci, împreună; fără puterea politică societatea ar fi fost supusă entropiei.
În evoluţia lor, relaţiile de putere politică au cunoscut două etape : preetatică şi etatică.
În etapa preetatică, puterea aparţine fie grupului în întregul său, ca o putere anonimă, putere difuză, bazată pe credinţe, superstiţii ale grupului, fie este personalizată, individualizată, în baza calităţilor meritelor, tradiţiilor, obiceiurilor. În ambele sale forme, puterea preetatică genera supunere, supunere trăită ca necesitate inevitabilă a vieţii în comun, având drept temei-existenţa comunitară integrată în mediul ambiant, cu alte comunităţi concurente pentru existenţă.
Treptat, credinţele şi cutumele nu au mai putut asigura autoritatea celor investiţi cu conducerea comunităţii, ceea ce a dus la conturarea unor reguli, norme şi instituţii ale puterii politice a căror cristalizare a determinat apariţia puterii de stat, formă superioară şi principală a puterii politice.
Caracteristicile puterii de stat
Delimitarea atributelor faţă de celelalte forme de autoritate socială se realizează prin următoarele caracteristici:
- Este forma oficială a puterii politice, fiind legitimată ca putere publică; are ca obiect guvernarea întregii comunităţi pe baza unui sistem de norme şi instituţii general-obligatorii. Luată în sensul de ştiinţă a guvernării statelor, politica presupune distincţia între cei care deţin puterea, care comandă şi cei conduşi, ce se supun acelei comenzi. Puterea politică este dependentă de structurile economico-sociale, de condiţiile istorice, ideologice şi determină conducerea societăţii în direcţia preconizată de forţele politico-sociale aflate la guvernare (care deţin puterea).
- Puterea de stat – în accepţiunea modernităţii şi modernităţii târzii- aparţine organelor sau instituţiilor puterii; este o putere instituţionalizată (nu este personală, întrucât nu este nici individuală şi nu aparţine nici unui grup de persoane fizice, chiar dacă persoanele fizice cuprinse în aceste structuri reprezintă sau acţionează ca mandatari investiţi cu autoritatea publică. De aceea, puterea de stat are un caracter permanent, de continuitate -indiferent de schimbarea persoanelor care o exercită; există o singură excepţie: situaţia schimbărilor prin revoluţie, când este suprimat şi caracterul de continuitate instituţional, fiind creat unul nou;
- Puterea de stat se manifestă în principal prin aceea că este singura putere care instituie şi aplică norme cu caracter de obligativitate generală, normele juridice. Aceste norme sunt elaborate şi aplicate de organisme cu competenţe în domeniu şi sunt asigurate în aplicarea lor prin forţa coercitivă a statului. Alături de normele juridice, în viaţa socială acţionează şi alte norme: morale, estetice, religioase, etice, obiceiuri, norme tehnice care au specificul lor (prin origine, prin destinaţie, sau prin autoritatea care le este garantată).
- Puterea de stat nu conţine în sfera ei toate formele de putere (politică, sau nepolitică), exceptând statele totalitare în care se tinde spre un anumit monopol. Astfel, alături de puterea de stat există : (în consens, neutru sau în opoziţie): – puterea sindicatelor, partidelor şi organizaţiilor politice, grupurilor de presiune, grupurilor de interes, mass-media cu rol de contraponderare, echilibrare şi influenţare a puterii de stat
- Puterea de stat, spre deosebire de alte forme de putere, se bazează pe constrângerea juridică; constrângerea juridică se realizează exclusiv în temeiul normelor de drept. Constrângerea juridică specifică puterii de stat apare sub forma răspunderii şi sancţiunilor stabilite prin normele juridice (răspunderea, în funcţie de pericolul social al faptei). Constrângerea este alternativa convingerii şi apare în situaţia conflictului comportament-normă.
- Puterea de stat este, în esenţa ei, unică, deoarece originea (sau izvorul) şi titularul unic şi exclusiv al puterii de stat este poporul (naţiunea); într-o societate organizată ca stat nu pot exista puteri absolute concurente (principiul separaţiei puterilor exprimă divizarea puterii unice în scopul contraponderării lor şi asigurării libertăţilor individuale); fiind unică, puterea statului este suverană. Suveranitateaexprimă dreptul exclusiv al statului de a-şi exercita autoritatea, de a organiza, decide şi rezolva toate problemele interne şi externe ale ţării în mod liber, fără imixtiuni ale altor puteri din interiorul sau din exteriorul statului; în plan extern, suveranitatea implică respectarea dreptului internaţional şi suveranitatea altor state. Suveranitatea este atributul esenţial şi inalienabil al oricărui tip de stat. Suveranitatea de defineşte prin unitatea de conţinut a două elemente componente:
– supremaţia;
– independenţa.
Supremaţia reprezintă însuşirea puterii de stat de a fi superioară faţă de orice altă putere sau autoritate existentă în interiorul acelui stat. Ea conferă puterii de stat competenţa unică şi exclusivă de a dispune şi organiza în mod liber toate problemele legate de teritoriu, populaţie, dezvoltare socială, regim juridic, relaţii internaţionale etc.
Independenţa este latura suveranităţii care conferă puterii de stat dreptul exclusiv de a hotărî asupra tuturor problemelor sale interne şi externe, fără amestecul unei alte puteri din afară, de a se manifesta ca o putere nesubordonată faţă de nici o altă putere externă.
Aşadar, statul suveran este statul care deţine puterea pe teritoriul său şi hotărăşte ordinea de drept, iar din exterior nu primeşte dispoziţii de la nici un alt stat sau altă putere şi nu este subordonat unei forţe externe.
Aceasta nu presupune un comportament discreţionar nici în relaţiile interne, nici în plan internaţional: un stat suveran postmodern se întemeiază pe norme de drept şi principii democratice ale dreptului internaţional (convenţiile şi tratatele internaţionale reprezintă asumarea liber consimţită a conţinutului lor).
- Puterea de stat are vocaţia globalităţii; ea se aplică asupra tuturor domeniilor societăţii respective, stabilindu-şi singură limitele. Fiind instituţionalizată prin stat, puterea politică se exercită prin organismele sale în mod suveran, determinând organizarea societăţii pe baza unei ordini de drept care apără cetăţenii.
Exercitarea puterii se realizează pe baza principiului „separaţiei” care presupune constituirea instituţiilor (organelor) fundamentale ale statului, cu competenţele stipulate în constituţii sau legi organice (autorităţile de stat sau autorităţile administraţiei publice-legislative, executive, judecătoreşti).
Forma statului
Este categoria ce exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut, având ca elemente: structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic şi sistemul politic de guvernământ.
- Structura de stat exprimă organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. Sub acest aspect statul poate fi:
- Unitar (simplu), caracterizat prin:
– O singură constituţie;
– Un singur organ legislativ;
– Un singur guvern care-şi exercită competenţele asupra întregii populaţii şi este subiect de drept internaţional. - Federativ (compus), constituit din cel puţin două state membre, care, în limitele şi condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei, îşi transferă o parte din atributele lor suverane în favoarea statului nou creat prin unirea lor şi care este distinct de statele care îl alcătuiesc. Statul format prin unire este federal. Statele federale (SUA, Rusia, Germania, etc.)-au constituţii, au guverne locale, parlamente locale etc.
- Uniuni (asociaţii) de state:
– confederaţia de state – forma de asociere a mai multor state, fiecare rămânând subiect distinct de drept internaţional şi păstrându-şi suveranitatea; au organe legislative şi executive proprii, dar pot conveni să-şi creeze şi unele organe comune (dietă, congres) şi chiar să-şi unifice legislaţia în anumite domenii (pe acest model- Comunitatea Economică Europeană, U.E., C.S.I. iar la origini S.U.A. şi Brazilia);
– uniunea personală – asocierea a două sau mai multe state sub conducerea unui singur monarh şi care se caracterizează prin aceea că fiecare stat asociat este subiect de drept internaţional (Canada, Australia);
– uniunea reală – asocierea a două sau mai multor state sub conducerea unui singur monarh, caracterizată prin faptul că statele reunite îşi pierd suveranitatea în favoarea uniunii care, singură, devine subiect de drept internaţional (Regatul Unit al Marii Britanii).
- Forma de guvernământ- modul în care puterea supremă de stat este organizată :
– monarhia
– republica - Regimul politic (raporturile stat-indivizi)
– democratic
– autocratic, monocratic, care poate fi:
autoritar
totalitar (grupuri)
despotic, dictatorial (o persoană) - Sistemul politic :
– parlamentar- Anglia (monarhic)- Germania, Austria, Italia etc.
– prezidenţial (SUA)-veto al preşedintelui
– semi- prezidenţial (Franţa)
