În sistemul constituţional american, puterea judecătorească se bucură de o înaltă autoritate. În esenţă, jurisdicţiile americane includ tribunalele de district (District courts of the U.S.), tribunalele de apel (Circuits Courts of Appeal of the U.S.) iar în vârful piramidei, Curtea Supremă, compusă din 9 magistraţi, al cărei preşedinte este cunoscut sub denumirea Chief Justice. În afara instanţelor menţionate, pe teritoriul S.U.A. mai funcţionează tribunalele teritoriale districtuale (U.S.Territorial District Courts), tribunalul S.U.A. pentru Comerţul Internaţional (U.S.Court of International Trade), tribunalul cu privire la plângerile federale (U.S. Court of Federal Claims), tribunalul pentru impozite (U.S.Tax Court) şi Curtea pentru apelurile veteranilor (U.S. Court of Veterans Appeals).
Articolul 3 secţiunea 1 din Constituţia S.U.A. prevede că „Puterea judiciară a Statelor Unite va fi învestită într-un singur Tribunal Suprem şi în alte tribunale inferioare pe care le poate numi şi înfiinţa din timp în timp Congresul. Judecătorii, atât cei ai Curţii supreme, cât şi cei ai tribunalelor inferioare, îşi vor îndeplini funcţia deţinută cu o conduită corespunzătoare şi vor primi pe timpul amintit o compensaţie pentru serviciile lor, care nu va putea fi micşorată pe timpul rămânerii lor în post”.
Potrivit Constituţiei, puterea judecătorească este competentă de a lua în discuţie orice fel de cazuri, atât cele ce se dezbat în baza dreptului, cât şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor sau a tratatelor încheiate de S.U.A. Autoritatea judiciară se va extinde şi asupra proceselor care privesc pe ambasadori, pe slujbaşii publici şi consuli, fiind competentă să judece cazuri legate de amiralitate şi jurisdicţia maritimă, precum şi toate disputele în care vor fi implicate S.U.A. ca una dintre părţi. Ea va putea judeca şi disputele între statele federaţiei. În fiecare stat va fi acordată toată atenţia şi respectul pentru hotărârile judecătoreşti.
În esenţă, competenţa jurisdicţiei federale se referă la litigiile care pun în cauză dreptul federal, care opune Uniunea sau mai multe state între ele sau particularilor, ori implică cetăţeni aparţinând unor state diferite. O prerogativă importantă a Curţii Supreme de Justiţie a fost asumată de aceasta în 1803, în celebra speţă Marbury v. Madison, când John Marshall – atunci Chief Justice – a
reclamat pentru Curtea Supremă dreptul de a revizui actele Congresului[1]. De atunci, Curtea beneficiază de autoritatea de a declara neconstituţionale atât legile statelor, cât şi cele ale federaţiei, pe care le-ar considera contrare Constituţiei. Acest control este deschis şi particularilor pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate, întrucât aceştia nu au dreptul de a întreprinde în mod direct o acţiune judiciară împotriva Uniunii. O persoană, parte într-un proces în cursul căruia un text de lege este invocat, poate să se disculpe argumentând neconstituţionalitatea textului, ceea ce are drept consecinţă solicitarea punctului de vedere al Curţii Supreme. Tendinţa recentă este însă aceea de a permite particularilor, în mod excepţional, de a anticipa un proces care li s-ar putea intenta şi de a se adresa judecătorilor, solicitându-le să se pronunţe în legătură cu constituţionalitatea unei legi definitive dar care nu a fost încă pusă în aplicare.
Trebuie menţionat şi faptul că, pornind de la anumite texte ale Constituţiei
S.U.A., Curtea Supremă a adus interesante interpretări şi dezvoltări. Astfel, pornind de la celebra regulă a lui due process of law, inclusă în cel de al XIV-lea Amendament din 1868, potrivit căruia „nici un stat nu ar putea să lipsească o persoană de viaţa sa, de libertatea sau de bunurile sale, fără o procedură legală”, Curtea şi-a manifestat dorinţa de a controla legislaţia referitoare la libertăţi. Dar, aşa cum s-a subliniat, Curtea Supremă de Justiţie este în esenţă politică, ea fiind numită de preşedinte, cu avizul Congresului. Rolul său – deşi deosebit de puternic – a fost diferit în anumite perioade istorice. După războiul de secesiune ea a sprijinit statele sudiste, interpretând restrictiv Amendamentele XIV şi XV şi restrângând astfel dreptul de vot al populaţiei de culoare. După 1954, dimpotrivă, ea s-a manifestat ca un factor de progres, împotriva legislaţiei segregaţioniste.
Jurisprudenţa Curţii Supreme depăşeşte cadrul unor hotărâri judecătoreşti, deciziile Curţii dobândind un respect tot mai mare şi devenind adevărate norme de comportament. Este suficient să amintim câteva dintre aceste decizii bine cunoscute. O decizie a Curţii Supreme din 1819, McCulloch v.Maryland, a stabilit principiul că Guvernul Statelor Unite este un guvern al poporului şi puterile sale emană de la popor. Deşi aceste puteri sunt limitate, acolo unde autoritatea i-a fost conferită, aceasta este deplină şi completă. Pentru a-şi atinge scopurile sale legitime, el va putea folosi orice mijloace pe care le va considera ca fiind potrivite. Într-o altă decizie, din 1866, Ex Parte Milligam, Curtea a stabilit în mod unanim că instanţele militare nu au dreptul să judece pe civili, reafirmând că dreptul înnăscut al fiecărui cetăţean american când este învinuit de crimă este acela de a fi judecat şi pedepsit în conformitate cu dreptul comun.
În speţa din 1884 Ex Parte Yarbrough, Justice Miller, a susţinut ideea dreptului Congresului de a pedepsi ca o crimă împotriva dreptului federal o interferenţă a particularilor privind dreptul unui cetăţean american de a vota în alegerile federale. Intervenind într-o problemă de ordin social, în 1908, în afacerea Muller v. Oregon, Curtea Supremă a argumentat dreptul statelor de a stabili anumite limite pentru orele de muncă a femeilor. În 1925, în afacerea Pierce v. Society of Sisters, Curtea Supremă s-a pronunţat împotriva hotărârilor statului Oregon de a obliga toţi copiii să urmeze şcolile de stat, estimând că statul nu poate să se amestece în problemele ce ţin de libertatea religioasă. În afacerea West Coast Hotel Co v. Parrish (1937), Chief Justice Hughes, a emis o opinie care a făcut epocă la timpul respectiv, considerând legale legile prin care se stabileau salarii minime. În decizia U.S. v. Darby Lumber Co., din 1941, Curtea Supremă s-a pronunţat pentru interzicerea oricărui fel de muncă a copiilor în industrie.
O situaţie mai deosebită s-a ivit în afacerea Est Virginia v. Barnette. Statul Virginia de Vest ceruse ca drapelul să fie salutat de către toţi copiii care frecventau şcolile publice, copii care refuzau să salute drapelul putând fi eliminaţi din şcoli. Curtea a apreciat însă că a pretinde ca drapelul să fie salutat de către copiii unor părinţi care aveau rezerve faţă de un asemenea act – în cazul respectiv martorii lui Yehova – ar fi reprezentat o încălcare a libertăţii de religie, garantată de primul Amendament.
În afacerea Brown v. Board of Education of Topeka din 1954, Curtea Supremă s-a pronunţat împotriva segregaţiei în şcolile publice. În 1969, în afacerea Benton v. Maryland, Curtea Supremă a exprimat opinia că cel de al V-lea Amendament la Constituţia americană, care stabilea că o persoană nu poate să fie judecată de două ori pentru aceeaşi faptă, se aplică în egală măsură statelor, cât şi Guvernului federal.
În 1974, în speţa U.S. v. Nixon, Curtea a estimat că nici separaţia puterilor, nici nevoia de a apăra secretul comunicaţiilor prezidenţiale nu pot justifica un privilegiu absolut de imunitate faţă de cererile justiţiei de a obţine probe care să fie folosite într-un proces penal.
Este evident că aceleaşi trăsături de probitate, moralitate, înaltă competenţă, caracterizează nu numai Curtea Supremă de Justiţie, dar şi celelalte instanţe judecătoreşti americane. Deşi rolul crescând al justiţiei în viaţa politică americană a fost criticat de unii oameni politici care vedeau în puterile crescânde ale acesteia o imixtiune nedorită în treburile autorităţilor politice, prestigiul justiţiei continuă să fie foarte mare, el fiind, în viaţa politică americană, considerabil şi reflectând grija de a asigura concordanţa tuturor acţiunilor întreprinse de organele de guvernământ cu principiile statului de drept. Nu trebuie uitat că în sistemul politic american Curtea Supremă de Justiţie îndeplineşte – aşa cum am văzut – şi prerogativele unei autentice Curţi Constituţionale, ceea ce întăreşte, evident, rolul justiţiei de garant al legalităţii şi al respectării drepturilor cetăţeneşti.
[1] Living Documents of American History, p.92-93; The World Almanac and Book if Facts, 1996,
World Almanac Books, An imprint of Funk and Wagnalls Corporation, editor: Robert Famighetti, Mahwah, New Jersey, 1995, pag.523.
