În literatura de specialitate s-a afirmat că „răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”.[5]
Noţiunea ”răspunderii juridice civile” rămâne însă a fi discutabilă. Unii autori înaintează noţiunea de răspundere pozitivă, prin care urmează înţeles executarea tuturor obligaţiilor în mod strict, de neabătut. În sfera obligaţiilor aceasta răspundere coincide de fapt cu executarea în mod corespunzător a acestora. Dar, în acelaşi context, executarea corespunzătoare a obligaţiilor şi răspunderea juridico-civila se supun unor reguli diferite. Până când obligaţiile sunt executate în modul corespunzător, nu putem vorbi despre răspundere, şi dimpotrivă, aplicarea răspunderii exclude executarea corespunzătoare a obligaţiilor.
În unele cazuri încălcarea de drept serveşte drept temei pentru naşterea şi dezvoltarea unui raport juridic civil. Este cazul cauzării de daune, care va servi drept temei pentru apariţia raportului juridic civil de despăgubire. În aşa fel, răspunderea se reduce la apariţia unui raport scopul căruia este –aplicarea măsurilor corespunzătoare de influenţa faţă de persoanele, care au încălcat norma de drept corespunzătoare.
E diferită starea lucrurilor, cât priveşte executarea necorespunzătoare a unei obligaţii sau neexecutarea unei obligaţii într-un raport juridic existent. În acest caz raportul apărut deja şi între participanţii acestui raport exista o anumită legătura. Măsurile de răspundere sunt îndreptate (în cazul când e imposibil de a recupera în natura raportul juridic încălcat) spre a modifica drepturile şi obligaţiile părţilor astfel, că, în rezultatul final să fie obţinute scopul urmărit de la bun început, de asemenea pierderile şi prejudiciul cauzat prin încălcarea obligaţiei să fie reparate de persoana vinovată. Stabilirea clauzei penale sau repararea prejudiciului în cazul neexecutării obligaţiei contractuale în condiţiile în care este reală aceasta executare, are drept scop obţinerea rezultatului concret (executarea unei lucrări, punerea în circulaţie a unor mărfuri, produse calitative, în baza de contract de cumparare- vânzare).
Prin urmare, răspunderea pentru încălcarea obligaţiilor într-un raport juridic existent are drept scop conformarea comportamentului real comportamentului model al unui raport juridic.
Drept consecinţă , delimitam răspunderea în baza unui fapt juridic (ilicit) şi răspunderea pentru încălcarea obligaţiei existente prestabilit. Deosebirea în cadrul conţinutului acestor relaţii face să deosebim şi forme diferite de răspundere. Astfel, în cadrul răspunderii pentru un fapt ilicit (delict) subiectul, care are anterior un comportament ilegal nu se afla în nici un raport juridic anterior cu subiectul sau subiectele, drepturile cărora le-a încălcat. În acest caz se încalcă nemijlocit o urmă de drept, stabilită pentru a ocroti drepturile şi interesele subiective absolute a celor, ce au de suferit.
În cadrul răspunderii pentru încălcarea drepturilor şi obligaţiilor într-un raport juridic existent, comportamentul ilegal se reduce la încălcarea unui drept relativ la o deviere a comportamentului real de la modelul, întărit într-un raport juridic. Această deosebire în literatura juridică civilă capăta expresia delimitării răspunderi civile contractuale şi delictuale.
Unii autori considera că răspunderea pentru prejudiciile cauzate consumatorilor ar fi una contractuala, mai mult că atât, dacă există un contract încheiat în mod valabil, răspunderea va fi antrenată pe temei contractual. Temeiul răspunderii pentru prejudiciile nepatrimoniale ar fi executarea necorespunzătoare a contractului. Majoritatea autorilor, însă, arata că viaţa, sănătatea, integritatea corporală nu sunt susceptibile de a face obiectul negocierii contractuale şi, când ele sunt vătămate putem apela doar la normele juridice, ce reglementează răspunderea delictuală.[6]
În cadrul răspunderii juridice, una din cele mai importante manifestări ale sale este răspunderea civilă (3).
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul cărora o persoană este îndatorata să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, ori, în cazurile prevăzute de lege , prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
La baza răspunderii civile stau două principii fundamentale: principiul reparării integrale a prejudiciului, prin care se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară („restitutio în integrum”) şi principiul reparării în natura a prejudiciului, adică repararea prin mijloace naturale, adecvate, cum sunt restituirea bunului, înlocuirea lui cu unul similar, repararea tehnică a bunului, etc.
Răspunderea civilă îmbraca doua forme: răspunderea civilă contractuala şi răspunderea civilă delictuala.
Codul Civil Român supune cele două forme ale răspunderii civile unor regimuri juridice sensibil deosebite.
Răspunderea civilă contractuala este îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării prestaţiei datorate.
Răspunderea civilă delictuala este obligaţia unei persoane de-a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuala.
Deşi supuse unor regimuri juridice diferite, între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale, ambele fiind angajate odată cu întrunirea următoarelor condiţii:
- Un prejudiciu cauzat altuia;
- O faptă ilicită (contractuala sau extracontractuala);
- Culpa sau vinovăţia autorului faptei;
- Un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.
Privitor la raportul dintre cele două forme ale răspunderii civile, menţionăm că răspunderea civilă delictuala alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe când răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Ori de câte ori nu avem de-a face cu o răspundere contactuala, vor fi aplicate regulile privitoare la răspunderea civilă delictuala.
Elementele care le condiţionează sunt aceleaşi: existenţa unei fapte ilicite prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se prin aceasta o atingere a unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între fapta şi prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Împărtăşind punctul de vedere că între cele două răspunderi nu există deosebiri fundamentale, nu putem totuşi omite importanţă practică a punerii în evidenţă a unor deosebiri existente între ele, deosebiri care sunt însoţite de unele consecinţe juridice importante. Dealtfel, practica noastră judecătorească are permanent în vedere aceste deosebiri în hotărârile pe care le pronunţa. Înainte de a evoca unele deosebiri dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală este necesar să evidenţiem raportul dintre ele.
O primă deosebire dintre cele două răspunderi o constituie faptul că pe când în cazul răspunderii delictuale obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor:obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite- i cazul răspunderii contractuale obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale raspunderii- cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.
Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să preexistente un contract şi anume un contract valabil încheiat. Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se stabileşte prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală, oricine a acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă.
Răspunderea civilă delictuala alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme, răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Consecinţă pe care o deducem din raportul astfel precizat dintre cele două răspunderi este aceea că oridecâteori în dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuala. Atât răspunderea civilă, delictuala cât şi contractuala iau naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii, încălcare prin care s-a adus o atingere unui drept subiectiv al unei persoane[7].
În cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi speciale în acest scop.
Pentru a angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu şi-a executat obligaţia contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege, punerea în întârziere nu operează de drept.
În cazul răspunderii delictuale, convenţiile de neraspundere încheiate anterior săvârşirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.
În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de neraspundere sunt în principiu, admisibile.
Întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale aceasta este integrală, cel ce a săvârşit fapta ilicită fiind ţinut pentru toate pagubele cauzate, ata pentru cele previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.
O altă deosebire consta în caracterul solidar al răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârşirea faptei ilicite şi în caracterul, în principiu divizibil, al obligaţiei de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile contractuale.
În materia răspunderii civile delictuale culpa autorului prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel pagunit.
În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumata.
În literatura de specialitate s-au conturat teorii cu privire la natura juridică a acestor două forme a raspundeii civile; având în vedere că aceste au elemente comune şi, în acelaşi timp, între ele există şi deosebiri. Astfel, s-au purtat discuţii controverse în încercarea de a rezolva problema în cauză, răspunsul fiind diferit, conturându-se două teorii: teoria dualităţii răspunderii civile şi teoria unităţii răspunderii civile. Dat fiind faptul că aceste teorii sunt analizate pe larg în litaretura de specialitate, nu ne vom opri mai mult la descrierea lor în acest context.
La etapa actuală, teoria unităţii răspunderii civile pare a fi mai mult susţinută atât de teoriticieni, cât şi de practicieni, invocându-se, măcar şi ipoteza că culpa contractuală are aceeaşi natură ca şi cea delictuala şi constă în atitudinea psihică faţă de fapta ilicită. Această teorie s-a accentuat mai cu seamă în literatura de specialitate franceză din ultimii ani , unde se susţine abogarea tuturor diferenţelor între situaţia victimei contractante şi a unei terţe persoane. Cunoaştem faptul că unul din principiile caracteristice raporturilor contractuale este principiul relativităţii, adică, în această ordine de idei responsabilitatea contractuală pentru produse va putea fi invocata numai de părţile contractante. Terţele persoane nu vor putea invoca răspunderea contractuală pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării ori a executării necorespunzătoare a unui contract. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, terţii vor putea apela la răspunderea civilă delicuala, în măsura în care sunt întrunite condiţiile pentru această răspundere. Şirul de deosebiri între răspunderea contractuală şi cea delictuala, permite totuşi să spunem că ele există în cadrul unităţii răspunderii civile. Stabilind anumite limite ale aplicării răspunderii delictuale sau contractuale, legiuitorul se orientează la faptul, care din aceste forme este capabil cât mai efectiv să influenţeze asupra particiantilor la relaţiile civile, stimulându-i pe acestea la luarea deciziilor optime în situaţii concrete.
Alegerea de către legiuitor a formei răspunderii se infatuieste ţinând cont de specificul funcţional al răspunderii contractuale şi delictuale, de aceea această situaţie urmează a fi luată în consideraqtie la îmbunătăţirea legislaţiei privind îmbunătăţirea protecţiei consumatorilor.
Examinând răspunderea juridico-civila ca modalitate de apărare a drepturilor consumatorilor, trebuie să precizăm funcţiile acesteia, fiindcă aceasta permite stabilirea limitelor aplicării efective în scopul atingerii obiectivelor propuse.
Acestea sunt:
- funcţia preventivă;
- funcţia compensatorie.
Una din funcţii poate prevala celeilalte în funcţie de domeniile dreptului civil. De exemplu, în cadrul încheierii contractului de prestare de servicii prevalează funcţia preventivă, fiindcă acest contract are menirea de a asigura o deplină şi multilatareala satisfacere a necesitaţilor materiale şi culturale ale cetăţenilor. Dacă este vorba însă de repararea prejudiciului, cauzat vieţii, sănătăţii sau proprietăţii consumatorului printr-un produs periculos sau defectuos, atunci pe primul plan va fi funcţia compensatorie.
În literatura de specialitate este mult discutată problema cumulului dintre răspundere contractuală şi cea delictuala. Desigur, această problemă poate fi discutată doar când între autorul prejudiciului şi persoana păgubită exista un contract valabil încheiat, a cărui neexecutare s-a concretizat în producerea prejudiciului.[8]
