Răspundere civilă delictuala, formă a răspunderii civile care intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege; r.c.d. este o răspundere directă pentru fapta proprie.[2]
Răspundere directă, este formă a r.c.d. ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de către însăşi persoana în sarcina căruia se naşte obligaţia de reparaţie, iar ca temei subiectiv culpa acestei persoane. R.d. este o răspundere pentru fapta proprie. Ca răspundere directă, r.c.d. este în toate cazurile subiectivă întemeindu-se pe culpa prezumată de lege până la proba contrară.
Răspundere indirectă, formă a răspunderii civile delituale ce are ca temei obiectiv fapta ilicită a persoanelor pentru care cel îndatorat la reparaţiune este obligat, potrivit legii, să răspundă sau acţiunea păgubitoare a lucrurilor sau animalelor aflate în pază acestuia.[3]
În puţine articole (art.998 – 1003) Codul civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerinţe de etică şi echitate socială, cât şi unor cerinţe ale securităţii juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Potrivit art.998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara”. În completare, prin art.999 C.civ. se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţă să”.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999), prin articolele 1000-1002 C.civ. se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârşită de o altă persoană(art.1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori de animalele aflate în pază juridică a unor persoane (art.1000 alin.1 şi art.1001), precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care îi aparţin(art.1002).
În sfârşit, prin art.1003 C.civ. este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabila cauzarea prejudiciului. Puţinele articole din codul civil în vigoare consacrate răspunderii pentru cauzarea de prejudicii au dezvoltat o foarte bogată practică judecătorească, o diversitate cu totul deosebită de fapte şi soluţii. Ceea ce este caracteristic, pentru reglementarea în vigoare, este faptul că textele legale se mărginesc a institui un principiu: principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu. Textele legale nu îşi propun să enumere şi să descrie, în mod concret, acele fapte ilicite care sunt de natură să angajeze răspunderea civilă. În cuprinsul unei reglementări largi, de principiu, revine practicii de aplicare a legii sarcina de a verifica întrunirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii.
În ultimă instanţă, obligaţia de reparare a prejudiciului concretizează răspunderea civilă a persoanei care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită. Această faptă ilicită constituie ceea ce s-a numit, în literatura juridică şi în practică judiciară, un „delict civil”. De aceea, răspunderea pentru această faptă mai este denumită şi „răspunderea civilă delictuala”. În consecinţă, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuala al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.Codul civil reglementează nu numai răspunderea civilă delictuala directă, adică răspunderea pentru fapta proprie (care presupune angajarea răspunderii autorului faptei ilicite şi prejudiciabile), ci şi forme de răspundere civilă delictuala indirectă, în cazul acesteia din urmă putând fi vorba fie de răspunderea civilă delictuala pentru fapta altei persoane [răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori – art.1000 alin.(2)C.civ., răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepus – art.1000 alin.(3)C.civ. şi răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii lor – art.1000 alin.(4) C.civ.], fie de răspunderea civilă delictuala pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general [art.1000 alin.(1)C.civ.], de animale (art.1001 C.civ.) sau de ruină edificiului (art.1002 C.civ.). Subliniez că prin acte normative speciale sunt reglementate şi unele forme particulare de răspundere pentru prejudiciile cauzate de anumite lucruri (de ex.: Legea nr.103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului conţine anumite dispoziţii referitoare la răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânat, adică de animalele sălbatice aflate în stare de libertate, cu modificările ulterioare).
Pentru existenţa răspunderii condiţiile articolelor 998,999 C. civ., în mod necesar trebuie să se fi produs un prejudiciu. Fără paguba nu poate lua naştere obligaţia de a despăgubi. Atingerea adusă dreptului ori interesului unei persoane, prin ea însăşi, nu îndreptăţeşte naşterea dreptului la reparaţie, dacă printr-o asemenea atingere nici un prejudiciu nu a fost pricinuit.
În speţă, recurentul a solicitat obligarea paratului la plata sumei de 3.000.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţa de 100 m.p., pentru care a fost pus în posesie, teren ocupat de parat prin constituirea unui butic.
Simplă prezentare a faptului ilicit săvârşit de parat – ocuparea suprafeţei de 100 m.p. teren pe care şi-a construit un butic – şi a urmărilor acestuia – neputinţa reclamantului de a se folosi de teren – nu sunt suficiente pentru a dispune obligarea paratului la plata sumei de 3.000.000 lei, din moment ce reclamantul nu a dovedit în ce constă lipsa de folosinţă concretă a suprafeţei de 100 m.p. teren, pentru a fi despăgubit.
Contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului nu se raportează la veniturile pe care le realizează paratul prin exploatarea comercială a terenului, ci la veniturile pe care reclamantul le-ar fi realizat dacă ar fi folosit el însuşi terenul respectiv, doar acestea reprezentând prejudiciul direct ce se reflecta în patrimoniul persoanei păgubite.
Deoarece reclamantul nu a dovedit ce destinaţie productivă anterioară a avut ori ar fi dat suprafeţei de 100 m.p. teren, de beneficiul folosinţei căreia a fost lipsit, în mod corect s-a reţinut că acesta nu a făcut dovadă, potrivit art. 1169 C. civ., pretenţiei solicitate, sub aspectul existenţei pagubei şi a întinderii ei, pentru a putea fi antrenată răspunderea delictuală a paratului.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.826 din 12 aprilie 2000[4].
