Instituţia răspunderii civile de totdeauna a constituit «cheia de boltă» a jurisprudenţei. Necătând la faptul că respectivului compartiment al dreptului îi este dedicată pe parcursul timpului o deosebită atenţie, se poate afirma cert faptul că soluţii unice în diversele probleme legate de răspunderea juridică nu totdeauna sunt găsite.
Însăşi răspunderea juridică este necesar de a fi privită sub două aspecte şi anume ca răspundere pozitivă – pentru faptele pozitive sau negative[1] – acţiuni sau abstenţiuni – ce urmează a fi comise în viitor, şi răspundere negativă – pentru faptele pozitive sau negatorii – acţiuni sau abstenţiuni – ce au fost comise în trecut.
Definirea răspunderii juridice civile, dealtfel cum şi a altor instituţii ale dreptului civil nu şi-a găsit o reflectare unică. însăşi teoria dreptului nu a determinat până la ziua de azi o definiţie unică a răspunderii juridice. Astfel în teoria dreptului, răspunderea juridică este tratată drept o sancţiune stabilită prin lege, care este aplicată în cazul nerespectării normei de drept şi care este aplicată în caz de săvârşire a acestei încălcări[2]. Analogic este definită şi răspunderea juridică civilă. Astfel autorii români C. Stătescu şi C. Bîrsan cu referire în special la răspunderea civilă delictuală, susţin, că aceasta este «… o sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.. Strict vorbind, ea este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi, în acelaşi timp, o pedeapsă».
Din cele spuse mai sus conchidem, că răspunderea juridică este privită sub două aspecte. Astfel, fiind privită în stricto sensu, aceasta o putem determina drept o obligaţie suplimentară impusă persoanei care a comis încălcarea, deoarece impunerea unei persoane de a executa o obligaţie care aceasta deja o avea, nu completează cu nimic conţinutul raportului juridic. Deaceea executarea unei obligaţii existente (şi care titularul obligaţiei a refuzat executarea acestea), asigurată, inclusiv şi prin forţa de constrângere a statului, nu poate fi considerată drept răspundere.
Alţi autori, acceptând a privi răspunderea juridică în lato sensu, consideră drept răspundere juridică, cât stabilirea unor obligaţii suplimentare în vederea executării obligaţiei principale, atât şi aplicarea măsurilor de constrângere a statului în vederea executării obligaţiei[3].
Intenţionăm să credem, că răspunderea juridică nu este doar o obligaţie suplimentară impusă persoanei, prin acţiunile căreia a fost adusă o lezare de interes, dar şi o executare silită a obligaţiei pe care persoana o avea, şi prin neexecutarea căreia ar fi adus lezare de interes. în acest sens, am putea defini răspunderea juridică, ca fiind acele consecinţe determinate de lege, pe care urmează a le suporta persoana, prin comportamentul căreia, s-a cauzat o daună de interes atât general cât şi personal, apărat de lege. Condiţia proximă este ca acest comportament să fie determinat de lege ca
pasibil răspunderii.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă, atunci am putea afirma că aceasta este caracterizată prin prezenţa unor trăsături deosebite, care îi conferă o maximă flexibilitate în aplicare şi totodată care asigură o maximă eficacitate a realizării raporturilor juridice civile, în teoria dreptului civil, dar mai cu seamă în legislaţia civilă, până la ziua de azi încă nu a fost trasată o linie «sigură» care ar fi delimitat noţiunea «răspundere civilă» de noţiunea «răspundere materială». în această ordine de idei, considerăm destul de reuşită clasificarea tipurilor de răspundere juridică, realizată de către teoreticienii ruşi, unde aceasta a fost privită sub mai multe aspecte. Astfel, autorul rus O. Leist[4] clasifică răspunderea juridică în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi:
1) În funcţie de caracterul încălcărilor şi sancţiunilor aplicate, se deosebeşte răspunderea penală, contravenţională, disciplinară şi patrimonială (materială);
2) În funcţie de ordinea de aplicare a sancţiunilor, deosebim răspundere judecătorească şi administrativă;
3) În funcţie de subiectul răspunderii, deosebim răspunderea personală şi răspunderea subiectelor colective;
4) În funcţie de caracterul încălcării de drept, deosebim răspunderea din culpă şi răspunderea fără culpă;
5) În funcţie de modul de apariţie şi realizare a răspunderii, deosebim răspunderea ce apare prin prescripţia legii în rezultatul încălcării prevederilor normei de drept şi răspunderea care apare în baza legii în procesul de cercetării faptelor contravenţionale sau penale, efectuate de către organele de stat competente.
În această ordine de idei, este necesar de a face o delimitare dintre noţiunile «răspundere civilă» şi «răspundere materială». Tradiţional, teoria dreptului delimitează răspunderea juridică în răspundere civilă, administrativă, penală şi materială de dreptul muncii. Drept criteriu, care este luat la baza acestei clasificări domeniul raporturilor juridice în care apare răspunderea juridică şi care sunt reglementate de un anumit tip de norme ce fac parte dintr-un act normativ separat. în acest sens, utilizând noţiunea «răspunderea civilă» o echivalăm cu expresia «răspunderea în dreptul civil». Aceasta afirmăm în contextul faptului, că în dreptul civil sunt aplicate măsuri de răspundere patrimonială (materială) şi măsuri de răspundere nepatrimonială, ţinând cont de faptul, că şi în raporturile juridice de drept penal, civil, administrativ, muncii etc, poate apărea răspundere materială (patrimonială) şi răspundere personală[5]. Răspunderea materială priveşte obligaţia persoanei pasibilă răspunderii de a suporta anumite cheltuieli materiale suplimentare, cum ar fi confiscarea averii, amenda penală, contravenţională şi cea civilă (ce priveşte penalităţile într-un contract), confiscarea contraechivalent (rechiziţia), închiderea contului bancar etc. Răspunderea personală priveşte acele obligaţii, care nu ţin de aspectul material al persoanei şi de careva cheltuieli, pe care aceasta ar fi obligată să le suporte, cum ar fi închisoarea penală şi administrativă, privarea de dreptul de a conduce mijloacele de transport auto, privarea de drepturile părinteşti, obligaţia de a aduce scuze în public sau dezminţiri ai afirmaţiilor calomnioase etc. în contextul celor expuse mai sus, ne rămâne să afirmăm, că răspunderea materială poate fi aplicată în raporturile de dreptul civil, de dreptul penal, de dreptul administrativ, de dreptul muncii, de dreptul mediului etc.
Astfel, definind răspunderea civilă nu putem de a nu face referinţă la faptul, că aceasta constituie o formă a răspunderii de drept privat, unde pe lângă faptul, că răspunderea materială este prioritară celei personale, prejudiciul cauzat printr-o acţiune poate fi recuperat benevol de către persoana care a cauzat prejudiciul, fără amestecul organelor de stat şi doar numai în virtutea faptului că persoana care a cauzat prejudiciul conştientizează caracterul ilegal al faptei sale şi că organele de stat competente, pot să intervină în asigurarea executării obligaţiei de recuperare a prejudiciului.
Literatura de specialitate în domeniul dreptului civil acordă cea mai mare atenţie problemei răspunderii contractuale. în acest sens răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei sale contractuale[6].
Dacă e să ne referim la general la răspunderea civilă contractuală, atunci este necesar de a vorbi despre faptul, că între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală nu există deosebiri de esenţă[7] şi aceasta poate surveni în următoarele condiţii:
- a) A fost săvârşită o faptă (neexecutare, executare necorespunzătoare sau executarea cu întârziere) de către debitor, prin care s-a încălcat una sau mai multe clauze contractuale;
- b) Fapta prejudiciabilă a fost săvârşită cu culpă;
- c) Este prezentă legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul cauzat;
- d) Părţile contractuale au stabilit sancţiuni sub formă de amendă sau penalităţi de întârziere, iar în cazul în care am putea vorbi despre o posibilitate de dezvoltare a clauzelor contractuale în materie de răspundere – şi alte modalităţi[8].
Un moment, care considerăm merită o deosebită atenţie, constituie problema răspunderii pentru faptele cauzatoare de daune civile în virtutea existenţei unui contract, care obligă creditorul de a duce răspunderea faţă de terţa persoană, care a fost prejudiciată de către debitor. Este vorba de contractele de asigurare de răspundere pentru daune, despre contractele de garantare a desfăşurării coerente a raporturilor contractuale sau contractele-garantii, cum ar fi contractul de gaj, contractul de fidejusiune, contractul de garanţie bancară etc. în asemenea caz aspectul care priveşte răspunderea contractuală ţine de răspunderea pe care o va purta faptuitorul-debitor faţă de creditorul care a recuperat dauna cauzată victimei.
[1] În literatura de specialitate sunt întâlnite afirmaţii, conform cărora, răspunderea pozitivă nu poate fi referită la fapte negative (ex. cauzatoare de daune). Totodată ţinem să afirmăm, că această poziţie este deja depăşită, deoarece, legislaţia cunoaşte cazuri, în care persoanele suportă măsuri de răspundere pentru fapte negatorii – cauzatoare de daune – viitoare în virtutea activităţii bazate pe riscul cauzării acestei daune sau probabilitatea sigură de a le cauza. Exemplu în acest sens poate servi prevederile Legii Republicii Moldova privind plata pentru poluarea mediului, care stabileşte, care în articolul 7 stabileşte, că plata pentru emisiile de poluanţi ale surselor mobile se varsă în momentul vămuirii combustibilului importat. Totodată, legislaţia în vigoare a majorităţii statelor, inclusiv şi a României stabileşte, că plata pentru emisiile de poluanţi în aerul atmosferic ale autovehiculelor neînmatriculate în ţară se percepe la intrarea pe teritoriul ţării.
[2] Ioffe pag. 2; Иофе О. С. Шаргародский М. Д. Вопросы теории право, М. 1961, с. 318
[3] Леист О. Э. Санкции в советском праве, Ью 1962б с. 110
[4] Леист О. Э. Санкции в советском праве, Ью 1962б с. 133
[5] În acest context şi în continuare, noţiunea de răspundere personală este utilizată nu în înţelesul expus de teoreticianul rus O. Leist ca răspundere a persoanelor fizice, ci ca răspundere ce afectează drepturile nepatrimoniale ale persoane.
[6] M. Eliescu, «Răspunderea civilă delictuală», Bucureşti, 1972, pag. 7., după: L. Pop «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi 1994, pag. 328
[7] A. Bloşenco, Răspunderea civilă delictuală, Chişinău, 2002, pag. 25
[8] Cu toate, că legislaţia actuală a Republicii Moldova nu interzice în mod expres, dar o eventuală clauză ce ar stabili obligaţia suplimentare cu caracter sancţionator, considerăm, că nu ar fi susţinută printr-o hotărâre judecătorească. Totodată, mai menţionăm, că o asemenea clauză legislaţia civilă nu interzice.
