Cu privire la repausul săptămânal funcționează o reglementare de principiu art. 137 din Codul muncii, republicat și o reglementare de excepție care funcționează pentru situații deosebite care având în vedere interesul public impun suspendarea repausului săptămânal, această situație de excepție fiind reglementată de art. 138 din Codul muncii, republicat.
Reguli generale
Legea impune ca în cadrul săptămânii de lucru să existe două zile de repaus săptămânal consecutiv. Din punct de vedere al legiuitorului repausul săptămânal presupune consecutivitatea celor 2 zile libere, aspect care derivă din normele europene dar care, față de modul de reglementare a acestui repaus în zile și nu în ore, nu corespunde nici cerințelor Directivei europene și nici necesităților sociale.
Astfel, normele europene impun un repaus săptămânal de minim 24 de ore la care se adaugă durata minimă obligatorie între două zile de lucru care conform normei europene este de 11 ore. Rezultă că în conformitate cu legea europeană, de principiu repausul săptămânal nu poate fi mai mic de 35 de ore. De la regula impusă de legea europeană sunt prevăzute o serie de excepții care în principal au în vedere activitatea prestată sau locul de desfășurare a acesteia. De exemplu, au un regim special locurile de muncă izolate care impun rămânerea angajatului la locul de muncă o anumită perioadă de timp. Art. 137 din Codul muncii, republicat reglementează repausul săptămânal pe zile neadmițând situații de excepție.
Zilele de repaus săptămânal sunt de regulă zilele de sâmbătă și duminică. De la regula aceasta legea prevede că se poate deroga urmând a fi acordate alte zile libere consecutive, atunci când sunt avute în vedere activități ce prin oprire ar afecta interesele publicului (de exemplu, activități de deservire a populației) și sunt avute în vedere unitățile cu flux continuu. În cazul în care nu se poate acorda repausul săptămânal în zilele de sâmbătă și duminică ci în alte zile, salariații afectați de imposibilitatea de a beneficia în week-end de zile libere sunt îndreptățiți să primească un spor la salariul de bază, de regulă denumit spor de week-end sau spor de tură, valoarea acestuia fiind negociabilă fie prin contractul colectiv de muncă, fie prin contractul individual de muncă. Sporul se poate acorda fie ca spor pentru fiecare oră lucrată în week-end, fie toți salariații afectați de acest sistem beneficiază de un spor lunar la salariul de bază.
Față de aceste reguli, prin excepție angajatorul poate pretinde salariatului, cu consimțământul acestuia, să presteze muncă și în perioada de repaus săptămânal, dacă există autorizarea în acest sens a Inspectoratului teritorial de muncă și numai cu acordul sindicatului. Într-o astfel de situație munca prestată se plătește și presupune acordarea unui spor dublu față de cel care se acordă pentru prestarea muncii suplimentare. Totodată, după scurgerea perioadei în care angajatorul nu a acordat repausul săptămânal, perioadă care în conformitate cu legea nu poate depăși 14 zile calendaristice, angajatorul are obligația de a acorda salariatului repaosul cumulat.
Față de reglementările legii se poate observa că prin dispozițiile art. 137 din Codul muncii, legiuitorul încearcă să limiteze munca suplimentară prestată în repaosul săptămânal. Interpretarea legii conduce la ideea că munca suplimentară se poate derula în orice zi normală de lucru, munca prestată în perioada de repaus săptămânal fiind o categorie de activitate prestată peste programul normal, dar cu un regim cu totul aparte și foarte restrictiv.
De asemenea, există controverse cu privire la situația de fapt care poate determina aplicabilitatea dispozițiilor art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii. Astfel, se consideră că ar fi greu de admis dacă un angajator solicită prestarea muncii salariatului său câteva ore într-una din zilele de repaus, o astfel de solicitare s-ar impune a fi considerată muncă suplimentară în regim normal, nefiind incidente dispozițiile art. 137 din Codul muncii.
Principalul argument într-o astfel de susținere constă în faptul că legea definește repaosul săptămânal ca fiind un repaus de 2 zile consecutive și atunci numai prestația în ambele zile consecutive ar presupune o încălcare a repaosului. Argumentul contrar are în vedere protecția salariaților astfel încât ori de câte ori aceștia nu beneficiază efectiv de cele 2 zile de repaus săptămânal devin incidente dispozițiile art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii. Jurisprudența nu s-a pronunțat pe situații de speță decât în cazul în care salariatul nu a beneficiat integral de repausul săptămânal. În astfel de situații a impus obligarea angajatorului la un spor dublu față de cel ce se acordă pentru muncă suplimentară. De cele mai multe ori când prestația în repausul săptămânal al salariatului a avut caracter strict întâmplător și nu a echivalat cu o zi de lucru, de cele mai multe ori instanțele au aplicat regimul general al muncii suplimentare.
În ceea ce privește practica socială a Inspectoratului teritorial de muncă, acesta sancționează orice prestație solicitată de angajator în perioada de repaus săptămânal și care nu se supune dispozițiilor art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii. Instanțele judecătorești sesizate cu contestații împotriva proceselor verbale de sancționare a angajatorilor care nu respectă în orice situație regimul repaosului săptămânal resping contestațiile astfel introduse, considerând că măsurile aplicate de autoritățile locale de specialitate sunt legale.
În cazul salariaților al cărui repaus săptămânal se acordă în alte zile, altele decât sâmbătă și duminică a existat tendința în jurisprudență de a se acorda în loc de sporul de week-end negociat, un spor general de 100% pentru munca prestată sâmbăta și duminica. Motivația acestei soluții s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel superior și în special în contractul colectiv de muncă unic la nivel național care, în articolul referitor la sporuri, stabilea că se acordă un spor de 100% pentru munca prestată peste programul normal de lucru, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală și pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal.
Dispoziția din contractul colectiv de muncă a existat așa anterior momentului intrării în vigoare a actualului Cod al muncii, adică Legea nr. 53/2003. Față de dispozițiile art. 137 din Codul muncii dispozițiile care au existat în contractele colective stabileau drepturi mai mici pentru că anterior actualului Cod al muncii nu existau prin lege reglementări specifice pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, munca astfel prestată fiind asimilată regimului comun al muncii suplimentare. După 1 martie 2003 data intrării în vigoare a Codului muncii, munca prestată în zilele de repaus săptămânal presupunea un spor de minimum 150% și nicidecum de 100%. Au existat instanțe judecătorești care au apreciat că dispoziția convențională are în vedere nu sporul reglementat de art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii, ci sporul reglementat de art. 137 alin. (3) din Codul muncii, republicat, adică sporul ce trebuie negociat pentru cei care lucrează sâmbăta și duminica. Or, cei care lucrează în zilele de sâmbătă și duminică, și se află sub incidența dispozițiilor art. 137 alin. (3) derulează astfel activitatea în programul lor normal de lucru și nicidecum în zilele de repaus săptămânal, pentru că aceștia prin lege și conform graficului de lucru beneficiază în alte zile de repausul săptămânal.
Angajatorul poate adopta aceste măsuri, de chemare a salariatului la lucru în perioada de repaus săptămânal doar în mod excepțional, el fiind obligat să-și prezinte argumentele care impun prezența salariatului în fața autorităților (Inspectoratul teritorial de muncă) pentru obținerea avizului conform al acestora și totodată trebuie să prezinte justificarea necesară în fața sindicatului din unitate, nefiind suficientă o procedură obișnuită de informare și consultare cu sindicatul fiind absolut necesar acordul sindicatului.
Este de observat că legea română face referire la sindicat și nu la sindicat reprezentativ, în condițiile în care sindicatul apără și promovează interesele propriilor membrii, în timp ce sindicatul reprezentativ apără și promovează interesele tuturor salariaților din unitate. Pe de altă parte legea română nu reglementează ce se întâmplă în situația în care într-o unitate nu există sindicat, interesele salariaților fiind de exemplu, promovate de reprezentanții lor aleși sau ce se întâmplă cu interesele nemembrilor de sindicat care prestează activitate în zilele de repaus săptămânal.
Tocmai datorită caracterului excepțional care îl determină pe angajator să cheme angajații în zilele de repaus săptămânal el are obligația ca după cel mult 14 zile să acorde cumulat zilele de repaus săptămânal, legea nemaifăcând însă referire la acordarea unor zile libere plătite. Practic, în asemenea situații intervine o prorogare a repausului săptămânal după încetarea situației excepționale. În cazul în care interese publice justifică o activitate neîntreruptă care acoperă și perioada de repaus săptămânal, art. 138 din Codul muncii stabilește posibilitatea de suspendare a repaosului de către angajator, angajatul afectat de situație beneficiind de un spor dublu față de cel corespunzător muncii suplimentare și de prorogarea zilelor de repaus.
