Cercetarea încălcărilor dreptului este de competenţa organelor de stat abilitate. Astfel, mai multe organe de stat, poliţie, gardă financiară, curţi de conturi, procuratură, instanţe judecătoreşti, au sarcini expres stipulate în lege privind descoperirea, cercetarea şi sancţionarea încălcărilor dreptului.
Fără îndoială că una din cele mai importante îndatoriri ale acestor organe o constituie prevenirea încălcărilor dreptului. După cum se ştie urmărirea penală se efectuiază de către procurori şi de către organele de cercetare penală, în baza legii aceste organe sunt: organele de cercetare ale poliţiei şi organele de cercetare specială.
Ca organe de cercetare ale poliţiei funcţionează lucrătorii operativi anume desemnaţi din Ministerul de Interne. Principala obligaţie a organului de urmărire penală constă în strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.
În acelaşi timp, organul de urmărire penală are obligaţia să strîngă date cu privire la împrejurările care au determinat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei.
În baza reglementărilor în vigoare, procurorul – exercitând supravegherea respectării legii în activitatea complexă de urmărire penală – veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinici că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În exercitarea acestor importante obligaţii, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Legea îl împuterniceşte pe procuror să ia măsuri şi să dea dispoziţii în scris şi motivat pentru – ca infracţiunea comisă să nu rămână nedescoperită, iar vinovatul să se sustragă de la răspunderea penală.
Atât actele de urmărire penală pe care le efectuiază personal, cât şi dispoziţiile pe care le dă organelor de cercetare penală , trebuie să aibă permanent în atenţie îndeplinirea obligaţiei ce-i revine procurorului de a
descoperi orice infracţiune şi de a trage la răspundere orice infractor.
În baza legii, instanţa de judecată şi ea îşi exercită atribuţiile în mod activ , în vederea aflării adevărului şi realizării rolului educativ al judecăţii. În acest scop, instanţa urmează să-şi formeze convingerea pe baza probelor administarte în cauză şi potrivit conştiinţei juridice.
Rolul activ al instanţei în aflarea adevărului şi realizarea influenţei educative a judecăţii este garantat de asemenea principii fundamentale cum sunt: oralitatea dezbaterilor, nemijlocirea şi contradictorialitatea, publicitatea şedinţei de judecată. Numai în aceste condiţii, instanţa îşi poate forma propriile ei convingeri, fiind în măsură să descifreze şi clarifice circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi să afle cine se face într-adevăr vinovat de comiterea ei. Întotdeauna, măsurile sancţionatorii au avut şi au un rol educativ – preventiv. Fiind obligat la repararea prejudiciului cauzat în cazul nerespectării unei obligaţii civile izvorâte, fie din contract, fie din delict sau
123
quasidelict, de regulă, cel vinovat trage concluziile ce se impun, îndeplinindu-şi apoi cu bună credinţă obligaţiile sumate.
Sancţiunile disciplinare aplicate celui vinovat de nerespectarea unei obligaţii în relaţiile de serviciu contribuie, în cele mai multe cazuri, la corectarea conduitei celui în cauză, constituind un semnal pentru comportamentul celorlalţi salariaţi.
Răspunderea juridică care înseamnă consecinţa nerespectării unei obligaţii sau comiterii unei fapte care atrage o sancţiune, este un raport juridic care vizează apărarea ordinii de drept, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor colectivităţii, având, în acelaşi timp, un important rol educativ – preventiv.
