Lacunele dreptului pozitiv
Problema lacunelor dreptului pozitiv ţine de practicarea dreptului. Anume în procesul aplicării dreptului organul competent de a examina şi de a soluţiona un anumit caz se poate confrunta cu situaţia absenţei normei (normelor) corespunzătoare stării de fapt constatate. Cu alte cuvinte, aplicantul nu are ce aplica, este în faţa unei lacune a dreptului pozitiv.
Lacuna în drept este interpretată ca o absenţă a reglementării normativ juridice, impusă de situaţia concretă dată, justificată atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic [III, 61, p.225]. „Lacuna în drept se numeşte o lipsă totală sau parţială a dispoziţiilor, necesitatea cărora e exprimată prin dezvoltarea relaţiilor sociale şi nevoile practice de rezolvare a problemelor politice, a sensului şi conţinutului legislaţiei în vigoare, precum şi a altor împrejurări şi manifestări a voinţei guvernanţilor îndreptate spre reglementarea factorilor vieţii din sfera influenţei juridice” [III, 62, p.55]. Lacuna în drept este absenţa fie parţială sau totală a normelor juridice necesare pentru soluţionarea unui caz şi adoptarea deciziei corespunzătoare [III, 104, p.83]. Lacuna dreptului pozitiv este absenţa fie a legii, fie a actului subordonat legii, fie a obiceiului juridic, fie a precedentului judiciar [III, 107, p.211].
În literatura de specialitate, pe lîngă sintagma „lacune în drept” care se raportează la caracterul normativ al dreptului, întîlnim şi expresia „lacunele legii”, care se raportează la caracterul formal al dreptului. Lacuna legii este definită de I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, „ca fiind omisiunea legii de a rezolva o problemă care ar trebui în mod necesar să fie rezolvată” [III, 29, p.357]. Reţinem, după S. Popescu, lacuna ca omisiunea legii în soluţionarea unei probleme care trebuie să fie în mod necesar soluţionată [III, 70, p.263]. Expresia „lacunele legii” pune în evidenţă forma principală de exprimare a dreptului contemporan, legea în sensul larg al cuvîntului. Nu vedem o deosebire principială între aceste două expresii utilizate de doctrinari, de aceea vom insista, în continuarea textului, asupra „lacunelor dreptului pozitiv”. Lacunele dreptului pozitiv semnifică întotdeauna absenţa normelor în raport de fapte şi relaţii sociale, aflate în aria reglării juridice [III, 107, p.212; 104, p.83].
Lacunele în drept sunt divizate în : a) adevărate şi b) false; c) „scuzabile” şi d) „nescuzabile”. A) Adevărata lacună constă în absenţa normei aplicabile, care ar reglementa relaţia socială de natură juridică [III, 70, p.264]. B) Falsa lacună constă în existenţa normei, considerată nesatisfăcătoare; or, cînd o relaţie socială fără natură juridică ar pretinde nefondat reglementare juridică [III, 70, p.264]. Adevăratele lacune necesită completare; falsele lacune nu necesită umplere, fiind deduse chiar din interpretarea extensivă a unei norme. C) Lacunele „scuzabile”, numite şi primare, sînt condiţionate de absenţa necesităţii de reglementare juridică a unei relaţii sociale. D) Lacunele „nescuzabile”, numite ulterioare (posterioare), apar în procesul redactării proiectului actului normativ cînd este necesară previziunea legiuitorului privind noile relaţii sociale ce pretind reglementarea juridică. Lacuna „nescuzabilă”, după V.V. Lazarev, se constată şi în cazul ignorării regulilor tehnicii legislative, rezultatul căreia este reglementarea juridică incompletă, insuficientă [III, 107, p.211]. Totuşi, P. Pescatore este de părerea că nu orice lipsă a legii reprezintă o lacună. Imperfecţiunea legii nu se confundă cu lacuna sa. Imperfecţiunea este de ordin moral, social şi economic, în timp ce lacuna este de ordin logic sau sistematic, altfel zis rezultă dintr-o lipsă de coerenţă logică a sistemului juridic pozitiv [III, 29, p.357]. Este evident că P. Pescatore nu vorbeşte despre imperfecţiuni, deficienţe ale tehnicii legislative ce trebuie imputate legiuitorului.
Cauzele care determină apariţia lacunelor sunt: 1. Omisiunea legiuitorului de a reglementa o problemă, condiţionată de „globalitatea” problemei, neputinţa legiuitorului de a sesiza toate aspectele acesteia.; 2. Contradicţiile interne ale legii, adică existenţa în lege a prevederilor ce se anulează reciproc, provocînd absenţa de facto a reglementării.; 3. Lăsarea unor probleme deschise de legiuitor, considerîndu-le prea delicate pentru a le reglementa juridiceşte la moment.; 4. Voinţa legiuitorului de a lăsa anumite probleme pentru concretizare la latitudinea organului de aplicare. Această cauză e calificată de V.V. Lazarev „greşeală în drept” [III, 107, p.211].; 5. Inexistenţa unei probleme în momentul reglementării, ce se ridică ulterior aplicantului dreptului. Această cauză este justificată de dinamismul relaţiilor sociale [III, 29, 357-358].
Soluţia lacunelor
Problema soluţionării lacunelor în drept implică răspunsul la cel puţin cîteva întrebări: Cine poate constata şi cine trebuie să lichideze lacunele? Care sunt limitele admisibile de înlăturare a lacunelor de către organele statului? Care este „materia” utilizată pentru umplerea lacunelor?
În primul rînd, lacunele pot fi constatate în cadrul interpretării actelor normative de către organele statului, precum şi de către particulari. În special, lacunele se constată nemijlocit de către organele de stat în limitele competenţei lor. Însă, lichidarea lacunelor poate avea loc numai în cadrul oficial, doar organele legislative şi executive ale statului pot înlătura lacunele constatate în actele normativ-juridice. Potrivit argumentului a majore ad minus, organul legislativ adoptă legi, ceea ce implică interpretarea autentică a textelor de legi, dar şi înlăturarea lacunelor din legi, depistate în procesul interpretării. Deci, organul legislativ trebuie să înlăture lacunele din legi, declanşînd procedura legislativă. De fapt, fiecare organ de stat cu competenţe normative trebuie să înlăture lacunele din propriile acte normative emise. Pot „depăşi” lacunele în legislaţie şi celelalte organe ale mecanismului statului: organele executive şi organele judecătoreşti, funcţie de organe de aplicare a dreptului.
În al doilea rînd, organele care normează pot lichida lacunele admise în actele normative adoptate de ele însele, potrivit limitelor competenţelor ce le revin. Deci, normele de competenţă conturează graniţele activităţii de înlăturare a lacunelor de către organele statului. Organele de aplicare a dreptului participă doar la înlăturarea lacunelor dreptului în limitele expres prevăzute de către organele normative şi stipulate în textele actelor normativ-juridice.
În al treilea rînd, „materia” utilizată pentru umplerea lacunelor este compatibilă cu „materia” actului normativ. Lacunele dreptului pozitiv se completează cu norme juridice. Altă întrebare, cu ce fel de norme juridice? Legiuitorul, evident, va opera cu norme din legi pentru a completa lacunele legii, ajustîndu-le la domeniul reglementării. Alte organe cu competenţe normative vor opera cu norme din acte subordonate legii pentru a completa lacunele actelor subordonate legii, de asemenea, ajustîndu-le la sfera relaţiilor reglementate. Deci, organele de normare a relaţiilor sociale (legislativul, executivul) au vocaţie primară de a soluţiona problema lacunelor în legislaţie.
Aplicantul dreptului, însă, în special, organele judecătoreşti, pentru a depăşi lacunele depistate în procesul înfăptuirii justiţiei nu poate recurge la orice normă juridică, doar la una analoagă. Mai mult ca atît, Gh. Mihai, citîndu-l pe Raulph, menţionează că „o faptă neregăsibilă într-un tip de fapte nu este permis să fie tratată prin analogie, căci astfel am săvîrşi un act de creaţie a legii sau o calificare împotriva intenţiei legiuitorului” [III, 51, p.324].
Dacă în dreptul roman judecătorul putea să se retragă dintr-o cauză nereglementată prin norme, sub formula REM SIBI NON LIQUERE, atunci în dreptul contemporan judecătorul nu poate proceda astfel. Conform articolului 3 din Codul civil român, „judecătorul care va refuza a judeca, sub cuvînt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit, ca culpabil de denegare de dreptate”. În virtutea prevederii respective se afirmă ideea completivităţii sistemului juridic, dar nu şi a sistemului legislaţiei. Norma prohibitivă din art.4, Cod civil român stipulează „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărîrile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.” Prevederea respectivă interzice judecătorului de a se substitui legiuitorului, altfel zis, de a emite hotărîri judecătoreşti erga omnes. Judecătorul nu este creatorul dreptului, ci servitorul legiuitorului; soluţia elaborată de judecător, în cazul lacunei legii, este obligatorie inter partes şi valabilă doar pentru cazul soluţionat.
În cazul căutării normei juridice corespunzătoare stării de fapt constatate de judecător, dar care nu se încununează de succes, este admisibilă analogia legii. Analogia legis este un procedeu logic, utilizat de organul de aplicare a dreptului cu ocazia stabilirii unei lacune, prin care o normă juridică ce reglementează un raport social se aplică altui raport social asemănător cu acel reglementat pentru care nu există nici o reglementare juridică. Soluţionarea lacunelor dreptului prin analogia legis nu este absolută. Aplicarea analogiei legii nu este admisibilă în dreptul penal, care este subordonat principiului legalităţii incriminării şi celui al legalităţii pedepsei. Judecătorul nu poate să declare noi fapte-infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse decît cele prevăzute de legea penală.
În absenţa normei corespunzătoare, cît şi a normelor similare, lacuna se amplifică, iar organul de aplicare a dreptului va utiliza procedeul logic analogia iuris, apelînd la principiile dreptului în vederea soluţionării lacunei. În actul de aplicare, în partea de motivare, se va justifica necesitatea utilizării analogia iuris, se va numi principiul şi i se va da explicaţia de rigoare. Principiile autentice ale dreptului se i-au în vedere la analogia dreptului. Altfel zis, principiile generale de drept precum sunt: libertatea, egalitatea, justiţia, echitatea, responsabilitatea. Principiile generale ale dreptului nu se confundă cu alte principii ale dreptului: ramurale, interramurale, a instituţiilor juridice, precum şi cu principiile-metodă, principiile-reguli ale legiferării, interpretării, răspunderii juridice. „Or, se apelează nu la denumirile principiilor, ci la enunţurile lor, pe care nu le găsim formulate cu unanimitate în teorie, nici expres prevăzute de legislaţii” [III, 51, p.326]. S. Popescu arată că atunci cînd principiile generale ale dreptului nu sunt incluse în textul legii, ele devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judecătorească (de exemplu: practica judecătorească a S.U.A, Germaniei, Franţei) [III, 70, p.165-166].
Analogia iuris deţine superioritatea faţă de analogia legis, precum principiile generale ale dreptului „… au o mai mare longevitate comparativ cu normele juridice” [III, 70, p.164].
În literatura de specialitate, este abordată o problemă delicată cea a coliziilor dintre principiile dreptului în procesul aplicării dreptului. Soluţia coliziilor dintre principiile dreptului este decelată din însăşi finalitatea principiilor dreptului. Fiecare principiu al dreptului urmăreşte un scop determinat. În situaţia conflictuală de aplicare a unuia din două sau mai multe principii, va prevala acel principiu care are finalitatea majoră faţă de celelalte. Deci, prioritatea aplicării unui principiu de drept este condiţionată de ponderea finalităţii (scopului) principiului de drept, or, de valoarea consfinţită de către principiul respectiv [IV, 12, p.68-76].
Problema priorităţii principiilor dreptului, la rîndul său, este dificilă datorită incertitudinii privind evaluarea finalităţilor principiilor dreptului. Acceptînd criteriul axiologic al scopului principiilor dreptului, inevitabil trebuie acceptată şi ierarhia valorilor juridice. Considerăm că potenţialele conflicte de prioritate a principiilor dreptului înregistrate în practica juridică vor fi soluţionate eficient reieşind din cunoaşterea şi acceptarea ierarhiei şi sistemului principiilor dreptului (A se vedea Capitolul II al tezei). De exemplu, în caz de colizie a principiilor de procedură penală sau civilă cu principiile constituţionale (fundamentale) ale dreptului, prioritatea aplicării va fi după cele din urmă. Totuşi, pentru prevenirea şi soluţionarea efectivă a conflictelor dintre principiile dreptului acestea trebuie enunţate, evident de legiuitor, în mod explicit şi univoc, astfel încît să fie utilizabile fără dubii.
4.3.3. Principiile dreptului aplicate în cadrul analogia iuris
În cadrul analogia iuris aplicantul dreptului poate invoca în calitate de temei juridic pentru completarea lacunei doar un principiu consacrat în legislaţia în vigoare. Prioritatea invocării o au principiile generale ale dreptului, apoi principiile dreptului comun, sau ale unei instituţii juridice aparţinătoare dreptului civil. După cum afirmă Gh. Mihai, „. un principiu al dreptului neconsacrat de această sau acea lege nu poate constitui temei pentru o hotărîre judecătorească determinată” [III, 51, p.202]. În caz contrar, „invocarea unui principiu în conflict cu legea în vigoare nu ar face decît să pună în discuţie validitatea legii, ceea ce ar prejudicia actul de realizare a dreptului determinat” [III, 51, p.203].
Analogia legii şi analogia dreptului sunt reglementate expres în articolul 5 al Codului civil al R. Moldova [I, 3]. Din textul alineatului (2) al art.5 nu este clar sensul propoziţiei: „drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia iuris).” Se impun cel puţin trei întrebări: 1. De ce doar „drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale”? Or, analogia iuris este procedeul de soluţionare a unei cauze determinate în ansamblu şi temeiul juridic al emiterii actului de aplicare. 2. Ce a avut în vedere legiuitorul prin „principii generale”? Expresia este incompletă şi neexplicitată. Incertitudinea interpretului este asigurată: să aplice principiile generale ale dreptului (denumirea şi enunţarea lor lipseşte) sau să aplice principiile generale ale dreptului civil? 3. Care este semnificaţia expresiei „sensul legislaţiei civile” care, după textul legii, se identifică cu analogia iuris? Să înţelegem că e vorba de „spiritul legislaţiei civile” care s-a desprins din „spiritul legiuitorului”? Expresia respectivă creează confuzii şi dificultăţi în aplicarea alineatului respectiv. Confruntîndu-l însă cu articolul 1 „Bazele legislaţiei civile”, putem identifica „sensul legislaţiei civile” cu „bazele legislaţiei civile”. De fapt, se înţeleg principiile dreptului civil care cristalizează „sensul legislaţiei civile”. După opinia noastră, legiuitorul moldovean a transpus mecanic expresia „principiile generale şi sensul legislaţiei civile” din Codul civil abrogat în Codul civil în vigoare [I, 3], precum şi din Codul de procedură civilă abrogat în Codul de procedură civilă în vigoare, cu unele necorespunderi de fond şi formă [I, 5]. Dacă în articolul 11, alin.3 al Codului de procedură civilă abrogat legiuitorul operează cu sintagma „principiile generale şi sensul legislaţiei R. Moldova”, atunci în art.12, alin.(4) al
Codului de procedură civilă în vigoare este consacrată expresia confuză „principiul de drept şi sensul legislaţiei în vigoare”. Se impune întrebarea: care este acest principiu de drept? Lipseşte atît denumirea acestuia cu atît mai mult enunţarea. Credem că, constatînd această defecţiune a legii procedurale, aplicantul dreptului nu are de unde găsi răspunsul necesar, astfel întîlnind un impediment substanţial în calea aplicării dreptului. De asemenea, am stabilit coliziunea art.12, alin.(4), Cod de procedură civilă cu art.5, alin.(2) Cod civil. Dacă în norma de drept material nominalizată legiuitorul operează cu sintagma „principiile generale şi sensul legislaţiei civile”, atunci în norma de drept procesual nominalizată legiuitorul preferă o altă expresie „principiul de drept şi sensul legislaţiei în vigoare”. Cum rămîne atunci cu principiile coerenţei, consecutivităţii şi consecvenţei normelor juridice, principii ale legiferării, expres stabilite de însuşi legiuitorul? Utilizarea analogiei trebuie întemeiată pe lege, pe norme juridice concrete şi pe principiile generale ale dreptului, însă nu pe aprecieri subiective, opinii şi viziuni ale persoanelor cu funcţii de răspundere [III, 106, p.279].
Ca tehnici de completare a dreptului, analogia legis şi analogia iuris trebuie expres prevăzute de legiuitor. Exemple în acest sens servesc: Codul civil al Federaţiei Ruse (art.6), Codul de procedură civilă a Federaţiei Ruse (art.10), Codul civil francez (art.4, 5), Codul civil român (art.3, 4) etc. Codul de procedură civilă a Republicii Moldova stipulează suplimentar prohibiţia potrivit căreia „nu se admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţiile generale, restrînge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare.” (articolul 12, alin (5)) [I, 5].
Drept confirmare a procedeelor analogia legis şi analogia iuris, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a stabilit în pct.7 al Hotărîrii nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei R. Moldova” următoarele dispoziţii: „în cazul în care nu există o lege care ar reglementa raporturile juridice litigioase, instanţa aplică legea ce reglementează raporturile analogice, iar dacă lipseşte o asemenea lege, instanţa se va călăuzi de principiile fundamentale ale legislaţiei în vigoare şi de conţinutul dispoziţiilor constituţionale” [II, 2, p.11]. Interpretarea judiciară, în absenţa interpretării autentice în acest caz, are valoarea de principiu pentru organele judecătoreşti ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie. Rolul care îi revine Curţii, este dezvoltarea conţinutului normelor juridice şi respectiv, a principiilor dreptului. Or, pînă la înlăturarea definitivă a lacunelor dreptului de către legiuitor, judecătorul „tratează” provizoriu lacuna depistată, la caz.
Articolul 38, alin.1, pct.8 (c) al Statului Curţii Internaţionale de Justiţie prevede „principiile generale de drept recunoscut de naţiunile civilizate” printre modalităţile de soluţionare a diferendelor supuse Curţii. Am menţionat că aceste principii sunt acceptate (consacrate) pe plan intern, parte a tuturor sistemelor juridice naţionale, dar care, fapt regretabil, nu sunt numite şi nici enunţate de către înalta instanţă internaţională. Considerăm acest fapt însăşi o lacună a Statului Curţii Internaţionale de Justiţie care complică administrarea justiţiei internaţionale. Principiile generale de drept însă sunt necesare îndeosebi pentru „acoperirea” lacunelor dreptului internaţional. În acelaşi articol 38, alin.2, este denumit un principiu general acceptat în dreptul intern echitatea (ex aequo et bono), în temeiul căruia Curtea, cu acordul părţilor la un diferend supus instanţei, poate soluţiona cauza. Principiul echităţii are o aplicare multiplă în practica Curţii Internaţionale de Justiţie. Funcţia supletivă a echităţii rezidă în completarea lacunelor dreptului internaţional public (echitatea „praeter legem”). Funcţia moderatoare a echităţii (echitatea „infra legem”) care permite adaptarea normelor internaţionale ce ar duce la rezultate anormale sau nerezonabile în caz de aplicare automată. Funcţia politică (echitatea „contra legem”) care implică refuzul de aplicare a normei considerate nedrepte. Această ultimă funcţie a echităţii este cea mai controversată, susţinîndu-se că nu poate exista echitate în afara dreptului [III, 12, p.68].
Riscurile pe care le implică echitatea ţin de stabilirea excepţiilor de la normele dreptului internaţional care pot conduce la slăbirea respectului faţă de dreptul internaţional şi de caracterul subiectiv al invocării, raportată de judecător la un sistem moral [III, 12, p.69].
Analogia dreptului, ca şi analogia legii, comportă şi în dreptul intern un anumit grad de risc. Implicaţiile negative vizează pericolul imixtiunii organelor judecătoreşti în activitatea de legiferare, ceea ce ar perturba echilibrul puterilor în stat. În sensul conservării legalităţii se impun următoarele exigenţe faţă de utilizarea analogiei: 1. Lacuna trebuie să fie efectivă. 2. „Ubi aedem est ratio, aedem solutio esse debet : raporturile de fapt, care au acelaşi caracter esenţial, trebuie să fie supuse aceleiaşi reguli de drept. 3. Analogia nu trebuie să fie expres interzisă de lege. 4. Normele de excepţie se aplică în situaţii excepţionale. 5. Soluţia lacunei nu trebuie să contravină dreptului pozitiv. 6. Analogia implică căutarea normei similare în cadrul aceleiaşi ramuri de drept, iar în cazul absenţei acesteia se apelează la alte ramuri ale dreptului, la legislaţia în ansamblu, în ultima instanţă, la principiile generale ale dreptului [III, 121, p.212].
Organele judecătoreşti, pe lîngă misiunea nobilă de înfăptuire a justiţiei, chiar în absenţa legii reglementatoare, contribuie nemijlocit la confirmarea şi dezvoltarea principiilor dreptului. Laborioasă în acest sens este activitatea organelor supreme jurisdicţionale ale statului. Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova doar într-o singură Hotărîre a Plenului, nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1995 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Constituţiei Republicii Moldova” a confirmat un şir de principii fundamentale ale dreptului [II, 2, p.9-13]. Principiul acţiunii directe a Constituţiei Republicii Moldova asupra relaţiilor sociale; principiul primatului aplicării Constituţiei în caz de absenţă a unei legi speciale sînt afirmate în pct.2 al Hotărîrii Plenului, dezvoltînd principiul supremaţiei Constituţiei. În pct.11-15 sunt confirmate următoarele principii: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la apărare, publicitatea în dezbaterile judiciare; prezumţia nevinovăţiei în materie penală; pluralismul politic etc. Principiul priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, afirmat în pct.3 al Hotărîrii, a fost reconfirmat în mai multe Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie:
– nr.18 din 10 iulie 1997 „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător” (pct.42) [II, 1, p.75]; – nr.11 din 27 martie 1997 cu modificările întroduse prin Hotărîrile Plenului nr.38 din 20 decembrie 1992 şi nr.18 din 19 iunie 2000 „Cu privire la aplicarea legislaţiei despre apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale a cetăţenilor şi organizaţiilor” (pct.1) [II, 2, p.105]; – nr.7 din 23 februarie 1998 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind recunoaşterea şi executarea hotărîrilor instanţelor judiciare străine pe teritoriul R. Moldova în cauzele în materie patrimonială şi nepatrimonială” (pct.2) [II, 2, p.259]; – nr.30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului” (pct.1) [II, 2, p.373] etc.
Jurisprudenţa internaţională, cu o frecvenţă sporită decît cea internă, confirmă principiul conform căruia dreptul internaţional nu poate exista fără ca primatul său în raport cu ordinea juridică naţională să nu fie recunoscut. Într-un şir de speţe Arbitrajul Internaţional a statuat că nu pot fi invocate prevederile Constituţiei pentru a justifica nerespectarea unor obligaţii internaţionale şi, deci, a supremaţiei dreptului internaţional (Speţele „Alabama” (1972); „Montijo” (1975); „Georges Pinson” (1928)).
Justiţia internă şi cea internaţională este un cadru fertil pentru principiile dreptului. Acestea sunt interpretate, afirmate sau confirmate, invocate sau dezvoltate, avînd forţa şi rolul de întemeiere a deciziilor judecătoreşti, în cazul lacunelor dreptului pozitiv. În context, jurisdicţiile constituţionale, fiind sesizate, interpretează principiile dreptului consacrate în Constituţii, iar în procesul controlului constituţional contribuie nemijlocit la triumful principiilor generale ale dreptului, invocîndu-le în motivarea dispozitivului. Astfel, Curtea Constituţională a R. Moldova de nenumărate ori a interpretat şi a afirmat principiul separaţiei puterilor (Hotărîrile: nr.12 din 20 februarie 2001 privind controlul constituţionalităţii art.7 alin. (4) lit.(e) şi (i) din Legea restructurării întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr. 392-XIV din 13 mai 1999 în redacţia Legii nr.953-XIV din 27 aprilie 2000 [II, 6, p.84]; Hotărîrea nr.35 din 10 octombrie 2000 cu privire la controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.894-XIV din 23 martie 2000 „Privind modificarea şi completarea Codului electoral” şi a art.86 din Codul electoral [II, 5, p.140-141]; Hotărîrea nr.20 din 16 mai 2000 privind controlul constituţionalităţii art.53 (2) din Codul penal [II, 5, p.118-119]; Hotărîrea nr.24 din 6 mai 1999 privind controlul constituţionalităţii art.20 alin.(2) din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz-Yeri) nr.344-XII din 23 decembrie 1994 [II, 4, p.137]; Hotărîrea nr.41 din 20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Hotărîrea Guvernului nr.338 din 26 mai 1995 [II, 4, p.281] ş.a.); principiul egalităţii (Hotărîrea nr.37 din 1 iulie 1999 despre controlul constituţionalităţii Hotărîrii Guvernului nr.408 din 7 mai 1999 „Pentru modificarea Hotărîrii Guvernului R. Moldova nr.517 din 11 august 1995 [II, 4, p.272-274] ; Hotărîrea nr.27 din 22 iunie 2000 pentru controlul constituţionalităţii art.5 alin.(5) din Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993, introdus prin Legea nr.620-XII din 31 octombrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare [II, 5, p.125-126]; Hotărîrea nr.8 din 15 februarie 2000 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.395-XIV din 13 mai 1999 „Cu privire la avocatură” [II, 5, p.88-89]; Hotărîrea nr.41 din 7 decembrie 2000 despre controlul constituţionalităţii Legii nr. 985-XIV din 18 mai 2000 şi a unor prevederi din Legea nr. 984-XIV din 18 mai 2000 [II, 5, p.163-164] ş.a.).
Evident că Curtea Constituţională poate invoca şi interpreta doar principiile dreptului expres consfinţite în Constituţie, precum şi cele deduse pe cale de interpretare din textul Constituţiei. În fine, conchidem următoarele:
- Dreptul pozitiv (legal) şi sistemul legislaţiei sunt lacunare; dreptul natural şi sistemul juridic în ansamblu nu admit lacune;
- Soluţiile lacunelor sunt reglementările normative ajustate la relaţiile sociale;
- Remediile provizorii, însă eficiente, de depăşire a lacunelor în procesul aplicării dreptului sunt procedeele analogia legis şi analogia iuris;
- Completarea lacunelor cu ajutorul analogia legis şi analogia iuris nu este universală, aplicarea acestor tehnici este limitativă, în special în dreptul privat;
- Principiile generale ale dreptului, în special principiile dreptului civil, sunt aplicate în cadrul analogia iuris;
- Principiile generale ale dreptului sunt temei juridic de soluţionare a cauzelor în jurisprudenţa internă şi cea internaţională;
(g) Principiile dreptului sunt afirmate, confirmate, interpretate şi dezvoltate în practica
jurisdicţională internă şi internaţională;
(h) Judecătorul nu se substituie legiuitorului, însă contribuie la dezvoltarea jurisprudenţială a
dreptului;
(i) Legislaţia R. Moldova este deficitară privind determinarea conceptului analogiei dreptului. De
aceea, propunem cu titlu de lege ferenda sintagma legală unică „principiile generale ale
dreptului şi principiile dreptului civil (drept comun)”, în funcţie de principii aplicate în cadrul
analogia iuris.
