Conform dispoziţiilor art. 1, alin. (3), teza 1 din legea noastră fundamentală, „România este stat de drept, democratic şi social …”. Asupra faptului că democraţia nu coincide cu statul de drept nu insistăm aici; cuvenitele observaţii au fost făcute cu ocazia examinării conceptului de stat de drept. Componenta socială completează şi contrabalansează componenta liberală a statului de drept. Dacă pentru statul de drept, esenţială este îngrădirea şi limitarea puterii de stat în scopul garantării libertăţii individului, exigenţele acestuia fiind în general de ordin negativ, interzicând concentrarea puterii la nivelul anumitor autorităţi sau ingerinţele în sfera libertăţii individuale, în cazul statului social, autorităţilor le revin obligaţii pozitive în direcţia creării şi menţinerii premiselor egalităţii între toţi membrii comunităţii politice.
Statul social trebuie să contrabalanseze prin intervenţie directă tendinţele spre inegalitate economică crescândă (care se poate uşor converti şi în inegalitate politică), ce decurg din libertatea economică instituită de statul de drept. Evident, în privinţa termenilor acestui raport, opiniile pot fi şi sunt foarte diferite. Orientarea politico-ideologică, filozofică sau spirituală ori preferinţele culturale ne pot determina să punem accentele în mod diferit pe diverşii factori care intră în ecuaţie.
Pe linia unei celebre formulări a lui Anatole France, care proslăvea ironic libertatea şi egalitatea secolului XIX, în care legea interzicea deopotrivă bogaţilor ca şi săracilor să doarmă sub poduri, se pot sublinia formalismul şi ineficienţa principiilor statului de drept, incapabil să perceapă şi cu atât mai puţin să soluţioneze gravele probleme sociale apărute ca urmare a inegalităţilor economice. „Statul-paznic-de-noapte al capitalismului” nu poate gestiona complexele crize apărute datorită insuficienţei sale structurale şi devine un paravan pentru interesele egoiste – în primul rând economice – ale unui restrâns grup de privilegiaţi. Chiar şi în condiţiile unei competiţii oneste, în care singurul criteriu îl reprezintă meritul personal, sorţii vor înclina invariabil în favoarea celor privilegiaţi economic, ei beneficiind de o educaţie superioară, pe care şi-au putut-o permite datorită resurselor lor sau ale familiilor lor.
Pe de altă parte, accentul pus pe problematica socială prezintă riscul restrângerii treptate a libertăţii economice, şi, în cele din urmă, a libertăţii pur şi simplu. „Statul providenţă”, care încearcă să asigure un anumit nivel de bunăstare tuturor cetăţenilor săi, şi aceasta indiferent de circumstanţele financiare, economice sau politice şi chiar de efortul şi de meritele celor interesaţi, duce la proliferarea unei birocraţii de binefăcători oficiali, pe banii contribuabilului. Aceştia vor folosi poziţia lor pentru a-şi consolida puterea politică, a permanentiza sistemul, inclusiv situaţia de dependenţă a celor asistaţi, iar sistemul se va dovedi inevitabil greoi şi ineficient chiar şi pentru beneficiarii săi. Aceste mecanisme vor crea generaţii întregi de asistaţi social, care vor considera sprijinul din partea statului ca un drept câştigat şi vor fi prea puţin predispuşi să-şi îmbunătăţească situaţia prin eforturi proprii, asumându-şi riscuri sau chiar sacrificii. Elita politică şi birocratică a statului asistenţial va fi în mod cert foarte puţin interesată în a schimba această stare de lucruri, din moment ce rezonanţa discursului său public şi baza sa politică depind de existenţa unor categorii numeroase de persoane nemulţumite şi dependente de asistenţa publică.
Fiecare din aceste poziţii este în felul ei îndreptăţită. Autorităţile statului trebuie să găsească „media de aur” între cele două extreme, evitând atât abstinenţa cvasi-totală în probleme sociale a liberalismului secolului XIX, cât şi proliferarea unei birocraţii asistenţiale şi crearea unei clase de asistaţi. Constituţia nu oferă şi nu poate oferi o soluţie în această privinţă. Ea doar semnalează legiuitorului, după ce a consacrat principiul statului de drept, importanţa componentei sociale. Măsura în care se vor pune accentele pe una sau alta din aceste componente urmează a fi stabilită prin jocul politic democratic, prin mecanismele constituţionale de formare a voinţei politice în stat. Decizia revine electoratului, care va aproba sau va respinge soluţiile propuse de partidele politice şi va sancţiona la urne guvernanţii ai căror programe se vor dovedi inadecvate. Gradul de realizare a statului social şi plasarea accentelor pe componenta de stat de drept sau respectiv pe cea socială reprezintă probleme politice şi nu de (ne)constituţionalitate.
Componenta socială a organizării politice a statului român este atestată de textele constituţionale privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale (art. 9), drepturile sociale prevăzute în Titlul II, Cap. II, (dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la muncă şi la protecţia muncii, la grevă, la un nivel de trai decent, dreptul la protecţie al copiilor şi tinerilor, precum şi al persoanelor cu handicap) sau la Consiliul Economic şi social (art. 141).
Deşi sunt reglementate în acelaşi capitol ca şi drepturile civile şi politice, drepturile sociale sunt lipsite de eficienţa acestora. Ele au mai degrabă caracterul unor misiuni constituţionale conferite de legea fundamentală legiuitorului, dar şi executivului, astfel încât în activitatea acestor autorităţi să fie avute în vedere (şi) obiectivele stipulate în textele constituţionale incidente (ocuparea forţei de muncă, asigurarea unui nivel de trai decent, protecţia copiilor şi a tinerilor etc.). Consecinţa juridică efectivă a acestor normări o reprezintă prestarea în mod egal a ceea ce statul asigură cetăţenilor săi în baza „drepturilor” menţionate. Dispoziţiile respective nu ne spun cât trebuie să presteze statul şi nici dacă o asemenea prestaţie trebuie să aibă loc.
Măsura în care România se situează la parametrii unui stat social este dată nu de consacrarea în Constituţie a unor dispoziţii în acest sens, nici de prezenţa în legea fundamentală a unui cuprinzător catalog de „drepturi sociale” sau „social-economice şi culturale”, ci de performanţele politice, economice şi organizaţionale ale statului român.
