Consideratii generale privind sanctionarea in dreptul roman a
faptelor prin care se incalca normele dreptului concurentei
1.1 Daca analizam mecanismul santionator al incalcarii normelor dreptului concurentei, putem distinge doua mari conceptii de politica legislativa relativ la sanctionarea incalcarii dreptului concurentei. Ambele conceptii iau in considerare atat rolul pe care trebuie sa-l joace statul intr-o economie de piata, cat si promovarea unor valori economice si sociale generale, care nu intotdeauna sunt si valori generate de competitia intre agentii economici pe piata.
Astfel, exista pe de o parte conceptia care considera ca procedura de sanctionare a faptelor anticoncurentiale trebuie sa fie preponderent administrativa iar masurile de sanctionare cele mai eficiente sunt cele administrative si penale, statul fiind garantul libertatii comertului si drept urmare avand tot interesul si chiar obligatia de a interveni in mod activ in scopul depistarii, sanctionarii si prevenirii savarsirii faptelor de incalcare a normelor (juridice si/ sau deontologice) care guverneaza concurenta onesta intre agentii economici. Desigur, actiunea statului este supusa controlului judiciar. As numi aceasta abordare “conceptia europeana”.
Pe de alta parte, exista abordarea conform careia pentru prevenirea savarsirii faptelor anticoncurentiale, sanctiunile cele mai eficiente sunt cele civile (in special, sub forma daunelor-interese) aplicate de catre instantele judecatoresti la cererea justificata a agentilor economici afectati. O asemenea conceptie nu neaga rolul statului de garant al libertatii comertului, dar porneste de la prezumtia ca in chestiuni de apreciere legate de incalcarea dreptului concurentei (care sunt delicate in genere), mecanismul justitiei este mai bine echipat pentru a descoperi si sanctiona culpele in aceasta materie. In plus, o punere in executare a legislatiei concurentei de catre persoane private poate fi mai eficienta dacat o interventie administrativa, aceasta din urma fiind supusa in mod natural unui anume arbitrariu si in orice caz unui anume birocratism in declansarea investigatiei si in luarea deciziilor. As numi aceasta abordare “conceptia americana”.
Independent de modul in care este conceput si structurat mecansimul santionator al faptelor anticoncurentiale, aplicarea lui practica este puternic influentata de ideologia economica si sociala dominanta in societate la un moment dat. Aceasta afirmatie este valabila in principal in legatura cu dreptul anti-monopol, deoarece modul de punere in executare a dreptului concurentei neloiale este prea putin determinat de consideratii macro-economice si sociale, ci de traditiile jurisprudentiale si legislative ale fiecarui sistem de drept national[1]. Cu toate ca in ultimele decenii abordarile privind aplicarea dreptului anti-monopol au devenit tot mai apropiate in Europa de vest si S.U.A., totusi inca persista o anumita diferenta de principiu intre cele doua principale sisteme de drept anti-monopol ale lumii. Astfel, conceptia americana favorizeaza in mod traditional alocarea eficienta a resurselor in economie, aceasta alocare urmand sa “directioneze” satisfacerea intereselor consumatorilor si relatiile dintre agentii economici concurenti. Este drept ca, sub influenta conceptiile socializante din anii ’30 si poate ca o reactie de aparare la “tentatia” exercitata de sistemul socialist in primii sai ani de existenta, conceptia americana a renuntat partial la promovarea unui liberalism “traditional” si a inceput sa puna in valoare si alte obiective (valori), in special cele vizand distribuirea “echitabila” (a se citi in favoarea consumatorilor) a resurselor economice si dispersarea puterii economice a agentilor economici astfel incat sa se faciliteze accesul si supravietuirea pe piata a cat mai multor intreprinzatori (in perioada anilor ‘50-’70 s-a ajuns astfel la o pozitie extrema, care considera ca, de principiu, orice monopol sau piata oligopolista nu face decat sa submineze bazele democratiei americane). Incepand cu anii ’80, se constata in practica administrativa si jurisprudentiala a S.U.A. o tendinta de revenire la tratamentul liberal aplicat practicilor monopoliste. In schimb, conceptia europeana a urmarit dintotdeauna (cu variatii de la o tara la alta) idealul promovarii unei “economii sociale de piata”, ceea ce presupune egalitatea sanselor pentru toti agentii economici si in acelasi timp, luarea in considerare a intereselor utilizatorilor, consumatorilor si fortei de munca. Incepand cu anii ’90, aceasta abordare incepe sa fie pusa sub semnul intrebarii, in special datorita costurilor economice (si implicit sociale) pe care le implica.
Revenind la analiza legislatiilor concurentei din Europa de vest si S.U.A., se observa ca actualmente sistemele de drept respective contin norme care dau expresie ambelor conceptii, dar procedura europeana se bazeaza in principal pe interventia administrativa in timp ce procedura din S.U.A. se bazeaza pe “activismul” agentilor economici afectati. Afirmatia precedenta este valabila cu precadere in ce priveste incalcarea normelor anti-monopol si a normelor anti-dumping la import. In ce priveste incalcarea normelor dreptului concurentei neloiale, in ambele cazuri locul principal il ocupa actiunile individuale in justitiei ale agentilor economici afectati.
Legislatia romana a concurentei se incadreaza pe deplin in conceptia europeana, cu anumite particularitati pe care le voi arata in continuare. Ca o apreciere de ansamblu, se poate remarca predilectia legiuitorului roman pentru mecanismul administrativ de sanctionare a unor fapte contrare dreptului concurentei, fiind evidenta grija acestuia de a defini drept contraventii, faptele anticoncurentiale considerate de acesta ca fiind cele mai grave. Incriminarile penale specifice sunt putine numeric (si numai pentru faptele anti-concurentiale de cea mai mare gravitate) iar sanctiunile penale sunt relativ blande (durata inchisorii nedepasind 4 ani, in conditiile in noul Cod penal care va intra in vigoare in anul 2005, regimul pedepselor penale s-a innasprit considerabil).
Independent de interventia administrativa, agentii economici victime ale faptelor anticoncurentiale pastreaza insa recursul si la caile de drept civil, respectiv la posibilitatea de a cere condamnarea agresorului la plata de despagubiri sau de a obtine din partea instantei o hotarare de condamnare la obligatia de a nu face si/sau de a inceta actul vatamator. Posibilitatea unor asemenea actiuni civile este recunoscuta prin texte exprese de lege incluse in legile privind protectia concurentei (Legea nr. 11/ 1991 privind combaterea concurentei neloiale, Legea concurentei nr. 21/ 1996), mai putin in cazul faptelor de dumping la importul produselor in Romania, unde actuala reglementare face greu de conceput aplicarea unor sanctiuni civile la cererea agentilor economici afectati. In ce priveste regimul actiunii civile in despagubiri, textele respective de lege nu deroga expresis verbis de la normele de drept comun, insa din economia normelor juridice romane in materie si analizand jurisprudenta de drept comparat se poate afirma ca in ceea ce priveste raspunderea pentru fapte anticoncurentiale, exista deosebiri fata de regimul general al raspunderii civile.
[1] In acest context, nu se poate nega o tendinta de armonizare intre sistemele de drept nationale a modului in care sunt incriminate si sanctionate faptele de concurenta neloiala, dar inca exista o mare discrepanta intre sistemul european si cel american, ultimul fiind in unele privinte mai “flexibil” decat primul, lucru explicabil prin aceea ca nu exista in S.U.A. o legislatie speciala care sa sanctioneze faptele de concurenta neloiala, fie la nivel federal, fie la nivelul statelor, astfel cum exista in Europa, astfel incat dreptul concurentei neloiale este practic un drept de common law. In sensul absentei unei teorii si legislatii structurate a concurentei neloiale, a se vedea L. Altman, in Callaman on Unfair Competition, Trademarks and Monopolies, vol. 1, editia a 4-a, Ed. Clark Boardman Callaghan, New York, 1997, Cap.1, p.2-34.
