Sistemul dreptului

1. Noţiunea sistemului dreptului;
2. Criteriile constituirii sistemului dreptului;
3. Instituţia juridică;
4. Ramurile dreptului;
5. Dreptul public şi dreptul privat.

1.

Studiul sistemului dreptului ne ajută să înţelegem mai bine cerinţele reglementării juridice într-o etapă sau alta a dezvoltării, permiţându-ne să ne tragem concluzii în legătură cu acele particularităţi reflectate în norme juridice, particularităţi care diferă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale.

Din punct de vedere teoretic, studiul problemelor sistemului dreptului prezintă importanţă pentru-că permite o mai bună organizare a cercetării juridice prin înţelegerea corectă a locului pe care îl ocupă fiecare normă în cadrul instituţiei, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept.

O concepţie despre sistemul de drept a existat chiar în perioada în care apar primele norme sociale cu caracter juridic.

Jurisconsulţii romani, în referirile lor la sistemul dreptului roman, susţineau că toate normele juridice servesc atât intereselor generale – fiind în acest scop în atenţia organizaţiei politice statale – cât şi unor interese particulare în a căror realizare sunt vădit cointeresaţi membrii diferitelor grupuri sociale, ca persoane particulare. O astfel de concepţie o găsim la Ulpian, fiind dezvoltată ulterior, în evul mediu şi apoi, în epoca modernă. Având în vedere faptul că normele juridice existente au o seamă de trăsături comune care reliefează unitatea lor nu trebuie să scăpăm din atenţia cercetării acele trăsături specifice care determină diferite grupuri de norme juridice, chemate să reglementeze categorii specifice de relaţii sociale.

Aceste grupuri de norme juridice sunt legate între ele, în primul rând, printr-un scop nemijlocit care stă în centrul reglementării juridice, ele urmărind să asigure o anumită orientare a unor relaţii sociale cu trăsături esenţiale comune. De exemplu, toate normele juridice chemate să reglementeze relaţiile sociale cu caracter patrimonial, precum şi unele chemate să reglementeze anumite raporturi cu caracter nepatrimonial sunt incluse în categoria normelor dreptului civil, normele chemate să prevină săvârşirea unor fapte socialmente periculoase, să delimiteze aceste fapte de celelalte acţiuni sociale, să stabilească gradul de vinovăţie a făptuitorului, precum şi măsurile sancţionatorii care se impun, se încadrează în categoria de norme ale dreptului penal.

De aceea este întemeiată concluzia potrivit căreia unitatea normelor juridice, nu exclude, ci dimpotrivă presupune existenţa unor trăsături particulare pentru numeroase categorii sau subcategorii de norme juridice. Aceasta permite să înţelegem necesitatea şi realitatea unei împărţiri a normelor juridice în ramuri şi instituţii juridice, care – având o mare însemnătate socială – poate fi explicată în mod ştiinţific numai în cadrul sistemului de drept. Sunt câteva din argumentele de bază cărora putem conchide că sistemul dreptului reprezintă totalitatea normelor juridice existente la un moment dat, legate între ele prin trăsăturile comune de natură a releva unitatea lor şi care sunt despărţite în mod relativ de unele particularităţi în raport cu obiectul şi metoda reglementării juridice. Astfel, sistemul dreptului este unitatea sa şi împărţirea sa pe ramuri.

În sistemul dreptului se cunosc asemenea ramuri cum sunt:          dreptul            civil, dreptul   penal, dreptul internaţional, dreptul comercial etc. Cercetarea atentă a problemei pune în evidenţă că nu întotdeauna sau reţinut şi pun la baza acestei împărţiri criterii riguros ştiinţifice. Mulţi teoreticieni ai dreptului, dintre care şi Mircea Djuvara, Ion Manolescu şi alţii, au ajuns la concluzia că între criteriile ce stau la baza împărţirii juridice pe ramuri, un loc important îl ocupă interesul anumitor grupuri sociale. Mircea Djuvara, de pildă, preluând împărţirea făcută de Ulpian a sistemului de drept roman şi adoptând- o concepţiei lui Leon Duguit, arată că la baza distincţiunii dreptului pe ramuri stă utilitatea normelor juridice pentru diferite grupuri sociale.

Cercetările efectuate în domeniul dreptului au dus la concluzia potrivit căruia criteriul principal al împărţirii normelor juridice în ramuri de drept îl constituie obiectul reglementării juridice.

În legătură cu obiectul reglementării juridice trebuie subliniată importanţa pe care o are o grupă mai mare de relaţii sociale, strâns legate între ele prin trăsături specifice, proprii, precum şi caracterul pe care-l are reglementarea juridică a acestor relaţii. Datorită varietăţii relaţiilor sociale, caracterului reglementării juridice, însăşi relaţia juridică are trăsături specifice, care relevă existenţa de sine stătătoare a unor categorii distincte de norme juridice, care întrunesc trăsăturile unei ramuri distincte de drept. Deci, criteriul esenţial al distincţiunii diferitelor categorii de norme juridice îl constituie sfera de relaţii sociale care fac obiectul reglementării juridice.

Al doilea criteriu de împărţire a normelor juridice în ramuri de drept îl constituie metoda reglementării juridice, care, completează acele argumente care ne permit să înţelegem mai bine distincţiunea dintre diferite categorii de norme juridice. În sistemul dreptului, sau cunoscut şi se cunosc diferite metode de reglementare juridică, aşa de pildă, se întâlneşte frecvent metoda autoritarismului, metodă care presupune organizarea şi reglementarea autoritară a raporturilor sociale de către organele de stat competente. De asemenea, se cunoaşte metoda autonomismului în reglementarea unor relaţii sociale, aceasta regăsindu-se, în primul rând, în sistemul contractual, la baza încheierii contractului punându-se autonomia de voinţă.

Al treilea criteriu de împărţire a normelor juridice în ramuri de drept îl constituie principiile dreptului, care concură şi ele, într-o anumită măsură, la completarea tabloului general al criteriilor ce stau la baza distincţiunii normelor juridice pe ramuri. Aşa, de pildă, principiul reparaţiei este strâns legat de reglementarea raporturilor sociale de muncă, deci îşi găseşte concretizare, în primul rând, în dreptul muncii. Principiul legalităţii îşi găseşte concretizare în mai multe ramuri de drept, dar aplicarea lui prezintă o importanţă deosebită pentru ramura organizării instanţelor judecătoreşti, influenţând elaborarea şi realizarea unor norme juridice specifice organelor de stat respective.

3.

O importantă categorie de norme juridice o constituie instituţia juridică. Ea se subordonează ramurii de drept fiind un element component al acesteia. Aşa, de pildă, în dreptul familiei găsim instituţia juridică a căsătoriei, instituţia rudeniei, instituţia înfierii. Desigur, toate aceste instituţii sunt strâns legate între ele, elementul esenţial fiind cel al unităţii scopurilor, finalităţilor de atins, în reglementarea relaţiilor ce apar şi se dezvoltă în cadrul familiei sau în legătură cu familia. Între aceste instituţii există, totodată, o serie de deosebiri care determină o grupare mai strânsă şi mai unitară a normelor juridice respective în cadrul unor subdiviziuni ale ramurii de drept.

Datorită complexităţii condiţiilor în care se desfăşoară relaţiile dintre oameni în diverse procese ale activităţii sociale, instituţiile juridice sunt numeroase, ele contribuind – într-o măsură mai mică sau mai mare – la influenţarea pozitivă a acestor relaţii.

Pe această bază, putem conchide că instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai strânsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc de alte relaţii sociale. Iată în ce sens, în comparaţie cu ramura de drept, instituţia juridică are o sferă mai restrânsă, fiind subordonată ei şi făcând parte integrantă din ramura de drept.

În lumina analizei efectuate, sunt uşor de înţeles sfera, conţinutul şi trăsăturile specifice ale ramurii de drept care definită în ştiinţa juridică drept un ansamblu de norme juridice care reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături comune, folosind, de regulă, aceeaşi metodă de reglementare şi având, în general, principii comune care guvernează această reglementare.

4.

Sistemul dreptului include asemenea ramuri cum sunt: dreptul constituţional; dreptul administrativ; dreptul financiar; dreptul civil; dreptul penal; dreptul familiei; dreptul internaţional public; dreptul internaţional privat; dreptul procesual civil; dreptul procesual penal; etc. Pentru a înţelege complexitatea sistemului dreptului, vom enunţa în esenţă elementele definitorii ale fiecărei ramuri, pentru a putea releva – în această lumină – acele trăsături care le unesc, în ansamblul relaţiilor juridice ale societăţii.

Dreptul constituţional este un ansamblu de norme juridice prin care se stipulează organizarea şi exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului constituţional îl constituie totalitatea normelor prin care este organizată puterea suverană, precum şi normele care reglementează exercitarea acestei puteri. Pentru a delimita dreptul constituţional de celelalte ramuri ale dreptului este necesar să delimităm sfera relaţiilor sociale pe care le reglementează.

Normele dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi înfăptuirii de către organele de stat a activităţii executive. Raporturile juridice administrative sunt raporturisociale din domeniul organizării înfăptuirii administraţiei de stat. În aceste raporturi, ca şi în cele de drept constituţional, părţile – sau una din ele – apar ca purtători de drepturi şi obligaţii, şi, totodată, ca titulari ai puterii. Rapotrurile juridice de drept administrativ se statornicesc între diferite organe ale administraţiei de stat, pe de o parte, organizaţii neguvernamentale sau cetăţeni, pe de altă parte. Aceste raporturi pot să apară şi din iniţiativa unei părţi, fără consimţământul celeilalte părţi.

Dreptul financiar. Raporturile juridice financiare sunt deosebit de complexe, ele apărând în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, între organele statului, pe de o parte, între organele de stat şi cetăţeni, între organele de stat şi organizaţiile nonguvernamentale.

Prin normele juridice de legislaţie a dreptului muncii se instituie importante drepturi şi obligaţii pentru cel ce angajează şi cel angajat, dându-se raporturilor de muncă o reglementare ce îmbină interesele generale, cu interesele personale. Tocmai de aceea dispoziţiile, care în ansamblul lor, alcătuiesc legislaţia muncii – cele privitoare la contractele colective de muncă, cele prin care se stabilesc normele de muncă şi salarizare, timpul de lucru şi odihnă, răspunderea materială şi compensaţiile, protecţia muncii, asigurările sociale şi jurisdicţia muncii – trebuie respectate cu stricteţe şi aplicate în mod concret, ele alcătuind acel ansamblu de norme incluse în Dreptul muncii.

Dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile funciare în legătură cu folosirea pământului, pădurilor, apelor, aflate în proprietate publică sau privată. Obiectul dreptului funciar îl constituie raporturile juridice funciare privind proprietatea funciară, şi anume aspecte privind toate categoriile de raporturi funciare ce sunt specifice dreptului funciar.

Dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramură a dreptului care reglementează marea majoritate a raporturilor patrimoniale, unele raporturi personale nepatrimoniale, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Înţelegem prin raporturi patrimoniale raporturile cu conţinut economic, adică acele relaţii sociale, care au o anumită valoare economică datorită legăturii lor cu mijloacele de producţie, cu obiectele de consum sau cu alte produse ale muncii omului. Normele dreptului civil reglementează asemenea raporturi patrimoniale cum sunt cele de proprietate, raporturile contractuale, raporturile de locaţiune, raporturile de vânzare cumpărare, etc.

Dreptul familiei este acea ramură a dreptului care reglementează raporturile născute din căsătorie, rudenie şi înfiere, vizând întărirea familiei pe baza principiului deplinei egalităţi în drepturi dintre bărbat şi femeie şi a ocrotirii, prin toate mijloacele a mamei şi a copilului.

Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care sste pedeapsa pe care trebuie s-o aplice instanţele judecătoreşti celor care s-au făcut vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor. Obiectul dreptului penal îl constituie reglementarea raporturilor juridice legate de săvârşirea unor fapte socialmente periculoase.

Dreptul procesual penal este o activitate reglementată de lege, desfăşurată de către organele şi persoanele care participă în cauza penală, pentru stabilirea la timp şi în mod cemplet a faptelor ce constituie infracţiuni şi pentru justa sancţionare a infractorilor.

Raporturile juridice de drept internaţional privat apar în condiţiile raporturilor politice, economice şi culturale care se stabilesc între diferite state, condiţii în care activitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice se desfăşoară în cadrul vieţii internaţionale nu numai înăuntrul frontierelor unei ţări. Obiectul dreptului internaţional privat îl constituie reglementarea raporturilor în care părţi sunt persoanele fizice şi cele juridice şi în care unul, mai multe sau toate elementele sunt străine. Elementul de extraneitate este acea împrejurare de fapt care creează conflictul de legi – între legea naţională şi legea străină – şi care pune problema atingerii legii competente care se va aplica raportului respectiv. Aşadar dreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice civile, comeriale, procesual-civile, din dreptul familiei sau din dreptul muncii care conţin un element străin.

5.

Împărţirea normelor juridice în drept public şi drept privat se găseşte încă în orânduirea sclavagistă, la cunoscutul jurist roman Ulpian, care susţinea că dreptul public este cel care se referă la interesele statului roman, iar dreptul privat la interesele diferitor persoane.

Cea mai amănunţită a instituţiilor de drept public şi privat a fost făcută în epoca modernă. Există diferenţe importante între raporturile juridice de drept privat, pe de o parte, şi raporturile juridice de drept public, pe de altă parte. Raporturile de drept privat, nu implică participarea statului prin organele sale. În acele cazuri în care această participare se constată, organul de stat respectiv exercită jus comercium, adică acte de comerţ. Pe când în raporturile de drept public, statul sau oricare din organele sale exercită, jus imperium, adică acte de putere. Ramurile dreptului, care alcătuiesc dreptul public intern – dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul financiar, dreptul muncii – reglementează relaţiile sociale din momentul organizării puterilor publice, “distribuirea competenţelor în stat, forma statului”; organizarea puterii executive; apărarea socială împotriva faptelor infracţionale; relaţiile de muncă şi protecţie socială; relaţiile financiare; relaţii privind desfăşurarea procesului judiciar.

Ramurile dreptului care alcătuiesc dreptul privat intern – dreptul civil, dreptul comercial – reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personale nepatrimoniale la care participă particularii.