Starea civilă (sau statutul civil) al persoanei constituie un alt element sau atribut important de identificare a persoanei fizice, cu ajutorul căreia putem face o mai bună individualizare a acesteia în raporturile sale cu familia şi societatea.
Legea nu defineşte această noţiune, dar reglementează diferitele sale aspecte. Nici în literatura juridică nu găsim o definiţie unanim acceptată, fiecare autor propunând propria sa definiţie[1].
În esenţa sa, starea civilă (sau statutul civil – noţiuni sinonime) este o expresie sintetică ce include un ansamblu de atribute (calităţi) personale de natură a permite o mai bună individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept în contextul raporturilor sale faţă de comunitatea familială şi socială. Astfel, starea civilă – continuatoare a instituţiilor dreptului roman care erau „status civitatis” şi „status familiae” – poate include, în sensul său larg, şi cetăţenia persoanei (care, însă, se studiază în cadrul cursului de drept constituţional), dar ea include – în sensul său restrâns (care ne interesează în cadrul acestui curs) – mai cu seamă situarea persoanei în raport cu membrii familiei sale şi cu societatea, prin relaţiile de filiaţie (stabilită sau nestabilită legalmente) sau de adopţie, prin relaţiile conjugale (celibatar, căsătorit, văduv ori divorţat) etc.
Starea civilă a persoanei fizice este determinată de lege şi este dobândită:
- a) ca urmare a producerii unor fapte juridice (naşterea, moartea);
- b) ca urmare a încheierii unor acte juridice (recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia) de care legea civilă leagă diferite efecte interesând statutul juridic al persoanei, precum şi
- c) ca urmare a pronunţării şi rămânerii definitive a unor hotărâri judecătoreşti cu efecte asupra stării civile, cum sunt hotărârile privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, privind tăgada paternităţii, anularea căsătoriei, divorţul, încuviinţarea, ori desfacerea, ori anularea înfierii, înregistrarea tardivă a naşterii, declararea judecătorească a morţii etc.
Sediul legislativ al materiei este în art. 22-24 din Decretul nr. 31/1954 şi în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă[2] cu modificările ulterioare. Unele norme privitoare la starea civilă sunt cuprinse şi în Codul familiei, în Decr. nr. 32/1954 şi respectiv Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
După opinia unor autori, în noţiunea de stare civilă s-ar include, ca elemente distincte, şi „locul naşterii” persoanei (care se înscrie în actul şi în certificatul de naştere), precum şi „sexul” persoanei (idem), ba chiar şi „grupa sanguină”[3]; alţi autori au contestat însă aceste elemente ca făcând parte din conţinutul noţiunii de stare civilă[4].
Cert este că sexul constituie un element esenţial de identificare şi individualizare a persoanei, iar locul naşterii este, şi el, un element suplimentar de identificare; dar grupa sanguină nu constituie un element de natură juridică, ci doar biologică şi medicală, nefiind de natură a influenţa, prin el însuşi, starea civilă a persoanei.
[1] Mureşan, M. şi colab. cu trimitere la: V. Economu, în Persoana fizică în dreptul R.P.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 389 şi urm.; R. Petrescu, Acţiunile privind statutul civil al persoanei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; Al. Silvian şi E. Gheorghe, Actele de stare civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; C. Stătescu, Drept civil…, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 164 şi urm.; D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; M. N. Costin, Marile Instituţii…, vol. II, p. 325 şi urm.
[2] Publicată în M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996 şi intrată în vigoare la 90 de zile de la publicare.
[3] Gh. Beleiu, op. cit., p. 331 şi 341 (nota 27).
[4] A se vedea M. N. Costin, op. cit., (MARILE INSTITUŢII – vol II), p. 327-328.
