Privit în sensul cel mai larg[1] al cuvântului, statul nu este altceva decât societatea umană aşa cum apare ca urmare a realizării ordinii de drept. Este ilustrativă, în acest sens, aprecierea filosofului german Kant, potrivit căreia statul este „reunirea unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice” sau definiţia formulată de L. Duguit potrivit căreia statul este „o grupare omenească, fixată pe un teritoriu determinat, unde cei mai tari impun voinţa celor mai slabi”.
Relevând meritele dar şi limitele definiţiilor de mai sus, G. del Vecchio[2] propunea, la rândul său, o definiţie edificatoare pentru identitatea proprie a celor două fenomene sociale dar şi pentru legătura ce le uneşte. „Statul este – în opinia filosofului amintit – subiectul ordinii juridice în care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor.” Este o definiţie care accentuează personalitatea statului atrăgând atenţia şi asupra deosebirii fundamentale dintre societate şi stat. Statul nu se confundă cu societatea. El este doar „coloana vertebrală a societăţii, osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale; pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor”[3].
Din cele prezentate succint mai sus, se poate deduce nevoia cercetării şi explicării dreptului împreună cu statul, o componentă socială de esenţă politică, aflat într-o relaţie de interdependenţă cu dreptul. Corelaţia dintre cele două fenomene sociale se fundamentează, în primul rând, pe un argument de ordin istoric: originea comună a acestora.
Statul şi dreptul au apărut în acelaşi moment istoric, determinate fiind de aceleaşi cauze obiective: apariţia proprietăţii private, diferenţierea socială, nevoia forţei sociale care deţine puterea în stat de a avea un mijloc de organizare şi conducere politică a societăţii (statul) şi anumite reguli de conduită obligatorii prin care să-şi impună voinţa (dreptul).
Deci, ca să-şi poată înfăptui interesele şi asigura supunerea celorlalţi, gruparea socială aflată la conducerea statului instituie anumite reglementări necesare desfăşurării normale a vieţii sociale. Pentru ca reglementările amintite să devină obligatorii pentru toţi membrii societăţii este necesar un sistem de organe înzestrate cu mijloace adecvate (cu forţa coercitivă, în principal). Acest aparat trebuie să fie capabil să impună regulile ca obligatorii pentru întreaga societate. Statul, organizaţie a puterii politice pe un anumit teritoriu care serveşte înfăptuirii conducerii societăţii de către forţa aflată la putere, nu-şi poate realiza finalitatea sa socială decât prin intermediul dreptului prin care voinţa grupării sociale aflată la conducere devine voinţă oficială, de stat, deci obligatorie.[4]
Corelaţia dintre stat şi drept este ilustrată şi de faptul că statul este organizat şi funcţionează pe baza unor principii structural – funcţionale care sunt consacrate prin norme juridice[5], „înfăţişându-se ca un organism îmbrăcat în haină juridică”.
De asemenea, organizarea şi funcţionarea aparatului de stat, actele sale de bază, presupun dreptul, „găsesc în drept modalitatea motivării şi investirii lor cu autoritatea necesară”[6].
Dreptul – la rândul său – este o expresie a voinţei statale, un mijloc aflat la dispoziţia statului. Menirea lui socială[7] şi funcţiile pe care le îndeplineşte nu pot fi explicate şi înţelese decât ţinându-se seama de corelaţia cu statul. Dreptul are eficacitate numai prin intermediul statului (a aparatului statal), singurul capabil să confere normelor juridice caracterul de obligativitate, care garantează, prin forţa sa de constrângere respectarea acestor norme.
[1] Despre sensul larg al noţiunii de stat, a se vedea D. Ifrim, Despre statul de drept şi viitoarea organizare a statului român, în SDR nr. 3-4 /1990, p. 277; Marcel Prelot, Jean Boulenois, Institutions politiques et droit Constitutionnel, Dalloz, Paris, 1972, p. 7, T. Drăgan, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 13 şi urm.
[2] Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 272-274.
[3] Ibidem
[4] Despre caracterul obligatoriu şi coercitiv al normei de drept, a se vedea, G. Vrabie, Politica, morala şi dreptul, op. cit., p. 12; Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 183, Jean – Luck Aubert, op. cit., p. 20-36; Philippe Maulivaud, op. cit., p. 2. şi urm; G. del Vecchio, Coercibilitatea dreptului, în op. cit., p. 218 şi urm.
[5] Organizarea statală, structura organelor şi aparatului de stat, activitatea şi funcţionarea lor este precis determinată de legi şi de alte acte normative. De asemenea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor statale presupune folosirea unor metode şi procedee fixate prin norme juridice. De aceea, investigarea organelor şi instituţiilor de stat, a raporturilor lor ierarhice, a activităţii şi funcţionării lor, nu este posibilă fără un examen al reglementărilor juridice. Aspectele de mai sus nu schimbă însă configuraţia statului, aceea de instituţie politică. Potrivit opiniei exprimate, atât în literatura română, cât şi străină, statul în care ordinea se realizează pe baza dreptului este statul de drept. Despre statul de drept a se vedea: Sofia Popescu, Contribuţii la confruntările şi dialogul din domeniul concepţiilor contemporane despre drept, în SCJ nr. 2 / 1982; D. Ifrim, op. cit., p. 277; Sofia Popescu, Statul de drept, în SDR 3-4/1990; Ion Deleanu, Separarea puterilor în stat – dogmă sau realitate?, în Dreptul nr. 2-3/1990, p. 15; T. Drăgan, op. cit., p. 75 şi urm.
[6] Genoveva Vrabie, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1991, p. 5.
[7] Despre interferenţele manifestate între societate şi drept, a se vedea, M. C. Eremia, Un droit efficient pour une sociėtė en action, în Analele Universităţii, Bucureşti, 1994, p. 3 şi urm.
