1. Generalităţi
Statutele personale sunt legate de legislaţia locului de origine sau al domiciliului unei persoane. Statutul personal (în sens obiectiv) are o „putere” extrateritorială; el urmează persoana şi guvernează statutul său personal (în sens subiectiv)[1].
Sub rezerva diferenţelor, uneori importante, în definiţia domiciliului, se poate spune că sistemele sunt divizate între tendinţele criteriului cetăţeniei şi acelea care preferă domiciliul ca punct de legătură. Ţările anglo-saxone (în particular Anglia, Irlanda, S.U.A. şi Canada) sunt favorabile domiciliului; la fel Norvegia şi Danemarca şi, într-o manieră foarte netă după 1987, Elveţia.
Chiar dacă celelalte ţări europene dau prioritate legăturii de cetăţenie, se poate vorbi de o criză a acestui principiu, criză care ţine în numeroase cazuri de dubla cetăţenie, cazurile de cetăţenie diferită între soţi sau între părinţi şi copii; de asemenea, de rolul redus al cetăţeniei într-o lume în mişcare, aşa cum o demonstrează evoluţia actuală a Europei, mai ales în cadrul C.E.E.
Contrar regulii conform căreia definirea punctului de legătură este, în general, dat de legea forului, determinarea cetăţeniei este guvernată de dreptul statului al cărui cetăţean este în cauză[2].
Această absenţă de coordonare între legile asupra cetăţeniei conduce la conflicte pozitive şi, uneori, la conflicte negative.
Conflictul pozitiv este dat de cumulul de cetăţenii[3]. Cumulul de cetăţenii este reglementat în diverse moduri în planul conflictelor de legi. Astfel, se poate prefera:
– cetăţenia cea mai veche;
– cetăţenia primită ultima dată;
– să se aplice cumulativ drepturile naţionale în cauză, ceea ce conduce la reţinerea în fapt a legii naţionale celei mai restrictive;
– să se dea preferinţă acelei cetăţenii care coincide cu forul; este vorba de soluţia clasică[4];
– să se aleagă cetăţenia numită efectivă; este aceea a statului cu care persoana are relaţiile cele mai strânse[5].
Conflictele negative. Acestea privesc apatrizii şi refugiaţii:
– atunci când o persoană este apatridă, trebuie să se utilizeze un alt punct de legătură decât cetăţenia; fie domiciliul, reşedinţa obişnuită sau forul (legătura cascadă);
– atunci când o persoană este refugiată cetăţenia sa nu mai îşi are sensul, motiv pentru care art. 12 al Convenţiei de la Geneva (1951/1967) substituie criteriului legii naţionale, domiciliul.
2. Statutul personal în LDIP
A. Aplicarea legii naţionale
Legea privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat român prin expresia „statutul persoanei fizice” are în vedere starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale acesteia[6]. Astfel, art. 11 LDIP dispune că statutul personal este supus legii naţionale a persoanei fizice, lex patriae, afară dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel[7].
Legea naţională (Iex patriae) este legea statului a cărei cetăţenie o are persoana respectivă (art. 12 alin. 1). Prin urmare, pentru cetăţeanul român legea naţională este cea română.
În literatura de specialitate[8] s-au adus mai multe argumente în sprijinul aplicării legii naţionale pentru materia la care ne referim, argumente pe care legiuitorul român le-a avut în vedere atunci când a adoptat această normă conflictuală. Cele mai importante dintre acestea sunt[9]:
– caracterul de stabilitate al cetăţeniei care se dobândeşte şi se pierde în condiţii strict reglementate de lege[10];
– caracterul de certitudine al cetăţeniei care fiind o stare de drept ce poate fi dovedită cu documente oficiale, prezintă mai multă siguranţă decât domiciliul care este o stare de fapt;
– legile statului de cetăţenie asigură, în principiu, cea mai bună ocrotire a intereselor persoanelor fizice resortisante datorită faptului că acestea sunt cel mai bine adaptate la particularităţile persoanelor fizice naţionale;
– interesul statului de a asigura o cât mai largă şi complexă extindere a legilor sale asupra persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea[11].
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă (art. 12 alin. 1). Astfel, de exemplu, dacă o persoană invocă cetăţenia franceză în faţa instanţelor române într-o problemă de capacitate de exerciţiu, determinarea cetăţeniei se face de către instanţa română respectivă, potrivit legii franceze.
Legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine este considerat că are o altă cetăţenie, este legea română art. 12 alin. 2 din LDIP). Deci, legea română se aplică cetăţenilor români chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă cetăţenie atâta timp cât ei nu şi-au pierdut cetăţenia română în conformitate cu dreptul român[12].
În cazul în care o persoană are mai multe cetăţenii dintre care nici una nu este cea română, legea sa naţională este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (art. 12 alin. 3). O excepţie de la această regulă este cea cuprinsă în art. 28, în materia filiaţiei copilului din afara căsătoriei. Conform textului, în cazul în care copilul, cetăţean străin, are şi o altă cetăţenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.
B. Aplicarea altei legi
Aşa cum am arătat, starea şi capacitatea, precum şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt supuse legii naţionale numai dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.
Art. 12 alin. 4 din LDIP reprezintă o asemenea dispoziţie specială care statuează: „Dacă o persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reşedinţei”. Prin urmare, lex domicilii şi, în lipsă, legea reşedinţei, au un caracter subsidiar în determinarea stării, capacităţii şi relaţiilor de familie ale persoanei fizice faţă de lex patriae.
Reamintim că legea naţională şi legea domiciliului sau a reşedinţei se subsumează noţiunii mai generale de lege personală, lex personalis, a persoanei fizice.
Precizăm că normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ în sensul că părţile nu pot deroga de la aceste norme prin acordul lor de voinţă. Mai mult, unii autori[13] consideră că norma conflictuală privind starea şi capacitatea cetăţenilor români este de ordine publică în dreptul internaţional privat român.
C. Domeniul de aplicare al legii statutului persoanei fizice
Legea privind statutul persoanei fizice cârmuieşte, în materia dreptului civil, următoarele instituţii juridice:
- Starea civilă a persoanei fizice[14], şi anume ansamblul de elemente personale care izvorăsc din acte şi fapte de stare civilă, de care se leagă anumite efecte juridice specifice şi care servesc pentru identificarea persoanei în familie şi societate[15].
Sub acest aspect, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal, următoarele calităţi:
– cu privire la căsătorie[16] (persoana este căsătorită[17], necăsătorită, divorţată, văduvă etc.);
– cu privire la filiaţie (persoana are filiaţia stabilită sau nu; filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei etc.);
– cu privire la adopţie[18] (calitatea de adoptat, adoptator etc.)[19];
– cu privire la rudenie (persoana este rudă sau nu cu o altă persoană);
– cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin etc.)
Sunt supuse de asemenea lui lex personalis posesia de stat (folosinţa stării civile) şi acţiunile de stare civilă.
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă nu este guvernată de legea personală ci de legea locului încheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de legea autorităţii care efectuează înregistrarea, auctor regit actum[20].
- Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă legii naţionale, această lege determinând „începutul şi încetarea personalităţii” (art. 13 din LDIP), ca şi conţinutul acesteia (art. 11 care face vorbire de „capacitatea … persoanei fizice”). În conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice intră şi capacitatea acesteia de a încheia acte juridice[21].
În legătură cu conţinutul capacităţii de folosinţă o analiză specială o necesită în planul dreptului internaţional privat, incapacităţile de folosinţă care sunt speciale şi lipsesc persoana fizică de a avea anumite drepturi şi obligaţii civile. În materia dreptului internaţional privat, aceste incapacităţi sunt supuse unor norme conflictuale diferite în funcţie de calificarea care li se acordă, de la caz la caz:
– incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă, ca de exemplu, decăderea din drepturile părinteşti, sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice în cauză;
– incapacităţile cu caracter de ocrotire sunt, de regulă, calificate în mod diferit în funcţie de sfera persoanelor între care acţionează. Astfel incapacităţile de folosinţă absolute care operează între persoana a cărei capacitate este îngrădită şi toate celelalte (de exemplu, incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune prin donaţie sau testament – art. 806 C. civ. – incapacitatea minorului peste 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major – art. 807 C. civ.), sunt supuse, în principiu, legii naţionale a persoanei îngrădite. În schimb, incapacităţile de folosinţă relative care operează numai între persoana a cărei capacitate este îngrădită şi alte persoane determinate (de exemplu, incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donaţie în favoarea tutorelui său – art. 809 C. civ. şi 128 C. fam. – incapacitatea soţilor de a încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare – art. 1307 C. civ.), fiind strict legate de un act juridic pe care legea îl prohibeşte, sunt supuse, în principiu, legii actului prohibit, lex contractus (dacă este vorba de un contract), sau lex succesionis (dacă este vorba de testament).
Regimul de drept internaţional privat privind sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este stabilit de art. 16 din LDIP. Conform textului, condiţiile, efectele şi anularea unei hotărâri prin care se constată moartea prezumată, absenţa sau dispariţia, precum şi prezumţiile de supravieţuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română.
- Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este supusă legii naţionale (art. 11 LDIP). În conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice intră capacitatea acesteia de a încheia personal acte juridice.
Incapacităţile de exerciţiu care se referă la toate categoriile de acte juridice ale incapabilului, sunt supuse legii naţionale a acestuia (minor sau interzis judecătoresc). În această materie, legea naţională a incapabilului va determina în special: categoriile de acte juridice pe care acesta nu le poate întocmi, sancţiunea încălcării incapacităţii (cazurile de nulitate şi felul acesteia, persoanele care o pot invoca etc.).
Pentru reprezentarea legală a persoanei fizice lipsită de capacitatea de exerciţiu ca şi pentru asistarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă art. 47 din Legea nr. 105/1992 dispune că „acestea sunt supuse legii care se aplică raportului juridic din care se naşte atribuţia de reprezentare sau de asistare”. Astfel, aceste instituţii juridice vor fi supuse legii aplicabile în materia ocrotirii părinteşti sau tutelei, în funcţie de izvorul reprezentării legale, respectiv asistării, după distincţiile revăzute de art. 36 şi art. 37 din LDIP.
Art. 15 din LDIP, făcând aplicarea principiului legii mai favorabile în materie de conflict mobil de legi, dispune în ceea ce priveşte majoratul că „apartenenţa unei persoane la noua lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă”.
[1] Sinteza diverselor teorii dezvoltate în materie este opera lui Balde (1327-1400), Salicet (mort în 1400), Rochus Curtis (mort în 1495) şi mai ales a lui Bartole de Saxoferrato (1314-1357). Metoda lor de lucru este analitică şi cazuistică, fără dogmatism. Bartole opune statutele care dispun relativ la persoane celor care dispun relativ la lucruri. Primele nu se adresează decât subiectelor dar li se aplică acestora oriunde s-ar afla; ele sunt extrateritoriale. Neaplicându-se decât lucrurilor situate pe teritoriul care delimitează aria lor, secundele sunt teritoriale (Fr. Knoepfler, Ph. Schweizer, op. cit., p. 28).
[2] Cu privire la reglementarea cetăţeniei în legea fundamentală română, a se vedea Şt. Deaconu, Cetăţenia în dreptul românesc, în I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Gh. Iancu, Şt. Deaconu, M.H. Cuc, Cetăţenia europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 62-64.
[3] Acest cumul rezultă din faptul că anumite state fac să depindă cetăţenia de jus sanguinis (sistemul Legii federale elveţiene asupra dobândirii sau pierderii cetăţeniei elveţiene, 1952), în timp ce altele aplică principiul jus soli (sistemul francez în special).
[4] EGBGB (1986) menţine acest sistem în art. 5 alin. 1 (a se vedea, H.J. Sonnenberger, Munchener Komentar zum Burgerlichen Gesetzbuch, Bund 7, Einfuhrungsgesetz zum Burgerlichen Gesetzbuche Internationales Privatrecht, C.H. Beck, München, 1990, p. 273-290) ca de altfel şi legea spaniolă în art. 9 alin. 2.
[5] Pentru argumente în favoarea cetăţeniei şi în favoarea domiciliului, a se vedea T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 108-109.
[6] Pentru consideraţii privind statutul persoanei fizice, anterior apariţiei Legii nr. 105/1992, a se vedea I. Nestor, O. Căpăţână, Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit dreptului internaţional privat român, în RRD, nr. 9/1967, p. 33-42; I. Lipovanu, Probleme de drept internaţional privat comparat în domeniul statutului persoanelor fizice, în SCJ, nr. 4/1973, p. 599-606.
[7] Codul belgian de drept internaţional privat dispune, în mod asemănător, că starea şi capacitatea persoanei fizice sunt guvernate de dreptul statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză, cu excepţia cazurilor în care se prevede expres altfel. Totuşi, capacitatea persoanei fizice este cârmuită de dreptul belgian dacă dreptul străin statuează astfel. Pentru o privire de ansamblu asupra Codului, a se vedea J.-Y. Carlier, Le Code belge de droit international privé, în RCDIP, nr.1/2005, p. 11-45. Codul belgian de drept internaţional privat a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2004 şi poate fi consultat la adresa http://www.notaire.be/info/actes/100_code_dip.htm
[8] T. R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p. 160-161; I. P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 281-282; D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 164-165.
[9] Doctrina franceză aduce aceleaşi argumente în favoarea legii naţionale, ca principal factor de localizare în materia statutului personal (a se vedea J. Derrupé, Droit international privé, 11e édition, Dalloz, Paris, 1995, p. 100).
[10] În dreptul român este aplicabilă în această materie Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991 (M. Of. nr. 44/1991), modificată. Privitor la cetăţenie, a se vedea şi D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 35-59.
[11] În principiu, statele de emigrare adoptă norma conflictuală care are ca punct de legătură cetăţenia în timp ce statele de imigrare şi cele federale optează pentru legea domiciliului. În acest sens, România face parte, istoriceşte, din prima categorie în timp ce, de exemplu Elveţia, prin art. 33 din LDIP elveţiană, consacră preeminenţa domiciliului asupra naţionalităţii. Atunci când domiciliul cedează locul unui alt criteriu, acesta este acela al reşedinţei obişnuite care este un substitut al domiciliului. Cetăţenia nu intervine decât cu titlu subsidiar.
[12] Pe larg, despre dubla cetăţenie a se vedea, I.M. Anghel, Problema dublei cetăţenii în legislaţia română, în Dreptul, nr. 2/1999, p. 3-15.
[13] D.Al. Sitaru, op. cit., p. 166.
[14] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 271-276.
[15] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediţie revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2001, p. 408; D.Al. Sitaru, op. cit., p. 134.
[16] Pentru expunerea în detaliu a normei conflictuale în materia căsătoriei cu element de extraneitate, a se vedea N. Diaconu, Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului cu element străin, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 50-78; M.-C. Foblets, M. Loukili, Mariage et divorce dans le nouveau Code marocain de la famille: quelles implications pour les marocains en Europe?, în RCDIP, nr. 3/2006, p. 521-555.
[17] A se vedea, pentru rezolvarea conflictelor de legi în materia căsătoriei, în sistemul de drept francez, P. Courbe, F. Jault-Seseke, Droit international privé (janvier 2006-février 2007), în RD, 2007, p. 1751 şi urm.
[18] A se vedea P. Courbe, F. Jault-Seseke, Droit international privé: panorama 2005, în RD, 2006, p. 1495 şi urm. A se vedea şi ÎCCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2793/8.04.2005, în Dreptul, nr.12/2006, p. 257.
[19] C. Dariescu, Cu privire la cetăţenia copilului minor, fost cetăţean român devenit cetăţean străin, după desfacerea adopţiei sale internaţionale în străinătate, în Dreptul, nr. 10/2000, p. 41-47.
[20] A se vedea şi T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 133.
[21] O. Căpăţână, Aplicarea legii naţionale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, în RRD, nr. 10/1970, p. 13-25.
